Competiție internațională: Human Nature / Mother Nature
Prezentare curatorială de Adina Marin
Deși cuvinte precum mamă, uman și natură ar trebui să rimeze cu pace, bunătate sau frumusețe, adevărul este că atunci când alăturăm cuvintele natura-mamă și natura umană rezultă o relație de iubire amestecată cu ură, iar cuvântul versus se impune a le despărți. Unele voci s-au grăbit să anunțe începutul unei noi ere geologice, o epocă a omului, numită era Antropocenă datorită copleșitorului impactul (negativ) al ființelor omenești asupra naturii. Dar, ca într-un meci de tenis, ori de câte ori Omul trimite o minge peste fileu, Natura ripostează. Strat subțiat de ozon? Furtuni extreme. Despăduriri? Alunecări de teren. Și așa mai departe. Este evident că se dă un fel de luptă, dar problemele de mediu, oricât de arzătoare, sunt doar vârful icebergului. Filmele din programul de competiție Human Nature / Mother Nature se apleacă asupra unor fragmente din complicata relație om-natură și le analizează cu un ochi cinematografic proaspăt și pătrunzător.
În Nature: All Rights Reserved, natura e omniprezentă: sala de așteptare de la dentist e o plajă tropicală (fototapet), balconul e înverzit de iarbă (de plastic), iar sala de conferințe e o pădure tropicală (din nou fototapet). Totul e material sub incidența copyright-ului, desigur, dar cine o să cerceteze dacă autorul și proprietarul de drept, adică Natura însăși, și-a dat permisiunea de utilizare? Sebastian Mulder juxtapune ingenios reprezentări ale naturii luxuriante cu imagini anoste ale urbanului de beton și oțel, în așa fel încât devine dificil să discernem între imitație și original. Chiar dacă autorul susține că spectatorul e cel care trebuie să tragă concluziile, ne punem totuși întrebarea absurdă: oare plantele artificiale o să moară atunci când n-o să ne mai prefacem că le udăm?
După ce ne-a purtat anul trecut printr-un fantomatic univers post-clubbing cu Fiesta Forever, Jorge Jácome revine la BIEFF cu un alt fel de -topie. În Flores, toată populația arhipelagului Azorelor ar fi luat calea refugiului către continent, alungată fiind de o explozie incontrolabilă de hortensii, plante de altfel inofensive. Camera îi urmărește pe cei doi soldați, singurii trimiși în misiune pe insulă, în cadre compuse luxuriant pe fundalul invaziei florale în albastru și violet și pătrunde în poveștile lor despre nostalgia trecutului și tristețea dezrădăcinării. Se vorbește și despre recoltare, export și tratamente aplicate florilor, semn că la originea proliferării patologice ar fi chiar reprezentanții exilați ai rasei umane.
În What There Is to See, peisajul este punctul de la care Jaana Kokko se lansează într-o analiză a semnificațiilor sale politice. Astfel, trece prin perioada romantică a peisagisticii vest-europene, așa cum apare pictată pe decorurile de sec. 19 din teatre, apoi ajunge la era colonială, reprezentată în film cu ilustrații dintr-o carte pentru copii despre aventurile unui elefant într-un oraș utopic al Europei civilizate. Însă firul principal al construcției cinematografice se sprijină pe secvențe intermitente cu un grup de oameni care acționează ca un fel de ghizi. Și pentru că sunt orbi, prin urmare nu pot „vedea” decât cu mâinile, apare întrebarea: Cum ar arăta peisajul urban, dacă deciziile în ceea ce-l privește s-ar baza nu pe ceea ce se vede ci pe atingere, sunet și temperatură?
Peisajul devine subiect de dispută între oameni și animale în After the Volcano. Viața ordonată a satului e întreruptă de un incendiu urmat de un cutremur. Pompierii nu fac față dezastrului, așa că toată lumea ia calea pădurii. Folosind evenimentul ca punct de pornire pentru un fascinant mash-up, Léo Favier tratează teme cât se poate de serioase precum încălzirea globală sau invaziile de habitat în forma jucăușă a unei povestiri fantastice, ilustrate cu filmări de arhivă vechi de mai multe zeci de ani. După ce au încercat să trăiască precum vânătorii și culegătorii din vechime, oamenii revin acasă și descoperă că satul a fost între timp ocupat de animale, așa cum ei la rândul lor le invadaseră habitatul din pădure. Până la urmă, animalele sălbatice, oamenii și animalele domestice par să fi găsit o cale să coabiteze și totul ar avea un final fericit dacă n-ar fi acele deranjante mișcări circulare ale creaturilor care aleargă în jurul cozii.
Deși fac parte din aceeași specie, pentru oamenii din They Just Come and Go prezența semenilor trece neobservată. O plajă surprinsă la răsărit de soare devine locul unor întâlniri suprarealiste. Tineri, care încearcă să mai prelungească rămășițele nopții. Bătrâni, pentru care o nouă zi abia începe. Pentru câteva clipe, și unii și ceilalți se mișcă în același spațiu, fără a percepe existența celuilalt. A treia prezență în peisaj e natura. Nisipul. Marea. Soarele. Spre deosebire de oameni, acestea sunt permanente. Cu imagini de mare spectaculozitate, Boris Poljak creează un sentiment al perisabilității existenței umane. Toate acele trupuri superbe, perfecte și tremurând de dorință se vor preschimba în corpuri decrepite, la fel ca cele pe care le vedem mișcându-se parcă fără scop prin apa mării mereu neschimbate, însoțiți de acordurile din Hallelujah lui Leonard Cohen.
În Nature: All Rights Reserved, natura e omniprezentă: sala de așteptare de la dentist e o plajă tropicală (fototapet), balconul e înverzit de iarbă (de plastic), iar sala de conferințe e o pădure tropicală (din nou fototapet). Totul e material sub incidența copyright-ului, desigur, dar cine o să cerceteze dacă autorul și proprietarul de drept, adică Natura însăși, și-a dat permisiunea de utilizare? Sebastian Mulder juxtapune ingenios reprezentări ale naturii luxuriante cu imagini anoste ale urbanului de beton și oțel, în așa fel încât devine dificil să discernem între imitație și original. Chiar dacă autorul susține că spectatorul e cel care trebuie să tragă concluziile, ne punem totuși întrebarea absurdă: oare plantele artificiale o să moară atunci când n-o să ne mai prefacem că le udăm?
După ce ne-a purtat anul trecut printr-un fantomatic univers post-clubbing cu Fiesta Forever, Jorge Jácome revine la BIEFF cu un alt fel de -topie. În Flores, toată populația arhipelagului Azorelor ar fi luat calea refugiului către continent, alungată fiind de o explozie incontrolabilă de hortensii, plante de altfel inofensive. Camera îi urmărește pe cei doi soldați, singurii trimiși în misiune pe insulă, în cadre compuse luxuriant pe fundalul invaziei florale în albastru și violet și pătrunde în poveștile lor despre nostalgia trecutului și tristețea dezrădăcinării. Se vorbește și despre recoltare, export și tratamente aplicate florilor, semn că la originea proliferării patologice ar fi chiar reprezentanții exilați ai rasei umane.
În What There Is to See, peisajul este punctul de la care Jaana Kokko se lansează într-o analiză a semnificațiilor sale politice. Astfel, trece prin perioada romantică a peisagisticii vest-europene, așa cum apare pictată pe decorurile de sec. 19 din teatre, apoi ajunge la era colonială, reprezentată în film cu ilustrații dintr-o carte pentru copii despre aventurile unui elefant într-un oraș utopic al Europei civilizate. Însă firul principal al construcției cinematografice se sprijină pe secvențe intermitente cu un grup de oameni care acționează ca un fel de ghizi. Și pentru că sunt orbi, prin urmare nu pot „vedea” decât cu mâinile, apare întrebarea: Cum ar arăta peisajul urban, dacă deciziile în ceea ce-l privește s-ar baza nu pe ceea ce se vede ci pe atingere, sunet și temperatură?
Peisajul devine subiect de dispută între oameni și animale în After the Volcano. Viața ordonată a satului e întreruptă de un incendiu urmat de un cutremur. Pompierii nu fac față dezastrului, așa că toată lumea ia calea pădurii. Folosind evenimentul ca punct de pornire pentru un fascinant mash-up, Léo Favier tratează teme cât se poate de serioase precum încălzirea globală sau invaziile de habitat în forma jucăușă a unei povestiri fantastice, ilustrate cu filmări de arhivă vechi de mai multe zeci de ani. După ce au încercat să trăiască precum vânătorii și culegătorii din vechime, oamenii revin acasă și descoperă că satul a fost între timp ocupat de animale, așa cum ei la rândul lor le invadaseră habitatul din pădure. Până la urmă, animalele sălbatice, oamenii și animalele domestice par să fi găsit o cale să coabiteze și totul ar avea un final fericit dacă n-ar fi acele deranjante mișcări circulare ale creaturilor care aleargă în jurul cozii.
Deși fac parte din aceeași specie, pentru oamenii din They Just Come and Go prezența semenilor trece neobservată. O plajă surprinsă la răsărit de soare devine locul unor întâlniri suprarealiste. Tineri, care încearcă să mai prelungească rămășițele nopții. Bătrâni, pentru care o nouă zi abia începe. Pentru câteva clipe, și unii și ceilalți se mișcă în același spațiu, fără a percepe existența celuilalt. A treia prezență în peisaj e natura. Nisipul. Marea. Soarele. Spre deosebire de oameni, acestea sunt permanente. Cu imagini de mare spectaculozitate, Boris Poljak creează un sentiment al perisabilității existenței umane. Toate acele trupuri superbe, perfecte și tremurând de dorință se vor preschimba în corpuri decrepite, la fel ca cele pe care le vedem mișcându-se parcă fără scop prin apa mării mereu neschimbate, însoțiți de acordurile din Hallelujah lui Leonard Cohen.
