Sunteți aici
Rotterdam Film Festival: A Dutch Perspective
Program curatoriat de Peter van Hoof și Theus Zwakhals; prezentare de Ioana Florescu
Trecând de la reflexii despre ficționalitate și constructul realității către dozarea creativă a sunetului și a tăcerii, a cuvântului și a muzicii și sondând relațiile dintre artă, știință și natura umană, fără a ocoli tema spinoasă a cenzurii și libertății cuvântului, filmele din programul A Dutch Perspective au ca numitor comun faptul că sunt semnate de artiști non-olandezi, care au găsit în această țară un hotspot al creativității și un teren fertil pentru demersurile lor artistice. Toți acești regizori îmbogățesc mediul artistic olandez cu abordări proaspete și originale și cu subiecte fierbinți, trecute sub tăcere în țările lor natale, mai puțin permisive. Chiar dacă titlurile din program nu se referă în mod direct la libertatea artistică de care se bucură realizatorii lor în mediul olandez, toate o validează prin simpla lor existență.
Însușindu-și noțiunea lui Jean Baudrillard conform căreia realitatea este un construct iar lumea a fost înlocuită de propria sa reprezentare, The Lost Object se concentrează pe obiectele de pe un platou de filmare și pe echipa care le filmează. Absența sunetului diegetic, un soundtrack nu întâmplător bizar și mișcarea extrem de lentă a camerei de filmat (accentuată prin slow motion), sunt elemente care creează impresia că platoul de filmare în sine și realitatea filmării ce se desfășoară sunt la fel de stranii, distante și artificiale. Filmul lui Sebastian Diaz Morales își asumă astfel propriul caracter ficțional, proclamând totodată artificialitatea lumii reale. Rămâne o provocare pentru spectator să descopere semnificația sau semnificațiile cuburilor de sticlă prezentate în film.
Trecând de la vizual la auditiv și oscilând între sunet, liniște, cuvinte și muzică, AAA (Mein Herz) prezintă o cântăreață care interpretează alternativ patru compoziții diferite într-un plan-secvență în cadru fix. Filmul ne confruntă astfel cu un fel de zapare de canale TV inversă, în cazul de față schimbările abrupte între compozițiile individuale și diversele registre sonore realizându-se nu (numai) prin intermediul unei întreruperi de ordin mecanic, ci datorită capacității impresionante a protagonistei de a-și controla expresia facială și corzile vocale. AAA (Mein Herz) reușește astfel să creeze o compoziție polifonică, permițând fiecărei sub-compoziții din alcătuirea ei să își păstreze propriul ritm. Prin această lucrare, Katarina Zdjelar ne arată că o perfectă stăpânire a actoriei și a schimbării coloanei sonore poate face ca mai multe temporalități să coexiste într-un singur cadru.
Din nou despre voce, de data aceasta în accepția de opinie și atitudine, face obiectul unei analize ample pe care Ayhan and Me o întreprinde asupra cenzurii care a atins cote alarmante în Turcia zilelor noastre. belit sağ înglobează povestea procesului de interdicții succesive suferit chiar de proiectul de față într-o meditație profundă asupra eticii reprezentării. Alternând descrierea momentelor în care proiectul a fost respins în mod repetat și opinii ale unor gânditori celebri despre libertatea de expresie, Ayhan and Me construiește progresiv un eseu cuprinzător despre puterea imaginii și, implicit, despre puterea și responsabilitățile celor care le controlează.
Tema potențialului imaginii vizuale e reluată dintr-o abordare total diferită în #67. Reprezentările în alb și negru ale undelor electromagnetice seamănă cu un ocean văzut printr-un caleidoscop, apoi iau forma unei roți în mișcare, în timp ce începe să se audă ceva asemănător cu sunetul unei motociclete în trecere. Variantele posibile pentru ceea ce spectatorul își închipuie că deslușește pe ecran privind imaginile abstracte ale lui Joost Rekveld sunt infinite. Artistul olandez reia tema relației complicate dintre artă, știință și natura umană în această lucrare realizată în format video HD analog, centrată pe noțiunea de reafference, un termen care se referă la schimbările perceptuale și stimularea senzorială declanșate de mișcarea corpului, artistul olandez abordează din nou relația complexă dintre artă, știință și natura umană. Această explorare a tiparelor fascinante pe care știința le produce prin analizarea corpului uman capătă ea însăși puterea de a stimula plăcere vizuală.
La fel de fascinant, The Sailor tematizează crearea poveștii și necesitatea de a folosi o limbă inventată pentru a o exprima. În filmul lui Giovanni Giaretta, imaginile, voice over-ul și subtitrarea eșuează în mod deliberat să se sincronizeze. Legăturile dintre ele rămân seducător de ambigue. Imagini de peisaje sunt abstractizate prin filtre de culoare, o voce feminină vorbește în limba Na’vi (limbă inventată pentru filmul Avatar), iar în subtitluri se meditează asupra relației dintre imagini, cuvinte și fantezie. Precum protagonistul care nu mai poate face distincția între realitate și dorință, The Sailor rămâne într-un tărâm intermediar și refuză să distrugă multiple posibilități estetice și narative spunând povestea până la sfârșit.
Există însă povești care trebuie să rămână neterminate, pentru a nu fi uitate. Rămășițele unui imens gard viu de migdali sălbatici din Grădina botanică din Cape Town constituie elementul-cheie pentru Judith Westerveld în înțelegerea colonialismului olandez din Africa de Sud. Migdalii au fost plantați în 1659 de Comandorul olandez Jan van Riebeeck, pentru a împiedica incursiunile populațiilor băștinașe în așezările coloniștilor olandezi. Împletind considerații botanice despre arbustul de migdal cu opiniile despre epoca colonială ale unui ghid turistic și cu fragmente din jurnalul comandorului Riebeeck, The Remnant construiește o metaforă plină de forță a colonialismului și a urmărilor sale. Ramurile sunt atât de încurcate încât n-au altă soluție decât să co-existe, la fel cum trecutul colonial nu poate fi uitat, fiind adânc înrădăcinat în prezentul sud-african.
O întâlnire exuberantă a trecutului cu prezentul este Explosion Ma Baby, care pornește de la crâmpeie ale unei procesiuni catolice organizate anual în onoarea Sf. Sebastian. Filmând cu o cameră Super 8 și conducând cu virtuozitate ritmul montajului și viteza cu care se derulează imaginea, Pauline Curnier Jardin reușește să aducă pe ecran latura bizară a evenimentului. Bebeluși cu șiraguri de bani la gât sunt ținuți deasupra mulțimii de brațele musculoase ale taților lor, cantități masive de confetti galbene și roșii se revarsă de la ferestrele catedralei, în timp ce o mulțime extaziată strigă și cântă. Așa cum ritualul este un act în care tradițiile păgâne și prezentul exuberant fuzionează, filmul însuși devine un loc în care trecutul, îndepărtat sau mai apropiat, fuzionează într-o singulară derulare de priveliști și culori.
Însușindu-și noțiunea lui Jean Baudrillard conform căreia realitatea este un construct iar lumea a fost înlocuită de propria sa reprezentare, The Lost Object se concentrează pe obiectele de pe un platou de filmare și pe echipa care le filmează. Absența sunetului diegetic, un soundtrack nu întâmplător bizar și mișcarea extrem de lentă a camerei de filmat (accentuată prin slow motion), sunt elemente care creează impresia că platoul de filmare în sine și realitatea filmării ce se desfășoară sunt la fel de stranii, distante și artificiale. Filmul lui Sebastian Diaz Morales își asumă astfel propriul caracter ficțional, proclamând totodată artificialitatea lumii reale. Rămâne o provocare pentru spectator să descopere semnificația sau semnificațiile cuburilor de sticlă prezentate în film.
Trecând de la vizual la auditiv și oscilând între sunet, liniște, cuvinte și muzică, AAA (Mein Herz) prezintă o cântăreață care interpretează alternativ patru compoziții diferite într-un plan-secvență în cadru fix. Filmul ne confruntă astfel cu un fel de zapare de canale TV inversă, în cazul de față schimbările abrupte între compozițiile individuale și diversele registre sonore realizându-se nu (numai) prin intermediul unei întreruperi de ordin mecanic, ci datorită capacității impresionante a protagonistei de a-și controla expresia facială și corzile vocale. AAA (Mein Herz) reușește astfel să creeze o compoziție polifonică, permițând fiecărei sub-compoziții din alcătuirea ei să își păstreze propriul ritm. Prin această lucrare, Katarina Zdjelar ne arată că o perfectă stăpânire a actoriei și a schimbării coloanei sonore poate face ca mai multe temporalități să coexiste într-un singur cadru.
Din nou despre voce, de data aceasta în accepția de opinie și atitudine, face obiectul unei analize ample pe care Ayhan and Me o întreprinde asupra cenzurii care a atins cote alarmante în Turcia zilelor noastre. belit sağ înglobează povestea procesului de interdicții succesive suferit chiar de proiectul de față într-o meditație profundă asupra eticii reprezentării. Alternând descrierea momentelor în care proiectul a fost respins în mod repetat și opinii ale unor gânditori celebri despre libertatea de expresie, Ayhan and Me construiește progresiv un eseu cuprinzător despre puterea imaginii și, implicit, despre puterea și responsabilitățile celor care le controlează.
Tema potențialului imaginii vizuale e reluată dintr-o abordare total diferită în #67. Reprezentările în alb și negru ale undelor electromagnetice seamănă cu un ocean văzut printr-un caleidoscop, apoi iau forma unei roți în mișcare, în timp ce începe să se audă ceva asemănător cu sunetul unei motociclete în trecere. Variantele posibile pentru ceea ce spectatorul își închipuie că deslușește pe ecran privind imaginile abstracte ale lui Joost Rekveld sunt infinite. Artistul olandez reia tema relației complicate dintre artă, știință și natura umană în această lucrare realizată în format video HD analog, centrată pe noțiunea de reafference, un termen care se referă la schimbările perceptuale și stimularea senzorială declanșate de mișcarea corpului, artistul olandez abordează din nou relația complexă dintre artă, știință și natura umană. Această explorare a tiparelor fascinante pe care știința le produce prin analizarea corpului uman capătă ea însăși puterea de a stimula plăcere vizuală.
La fel de fascinant, The Sailor tematizează crearea poveștii și necesitatea de a folosi o limbă inventată pentru a o exprima. În filmul lui Giovanni Giaretta, imaginile, voice over-ul și subtitrarea eșuează în mod deliberat să se sincronizeze. Legăturile dintre ele rămân seducător de ambigue. Imagini de peisaje sunt abstractizate prin filtre de culoare, o voce feminină vorbește în limba Na’vi (limbă inventată pentru filmul Avatar), iar în subtitluri se meditează asupra relației dintre imagini, cuvinte și fantezie. Precum protagonistul care nu mai poate face distincția între realitate și dorință, The Sailor rămâne într-un tărâm intermediar și refuză să distrugă multiple posibilități estetice și narative spunând povestea până la sfârșit.
Există însă povești care trebuie să rămână neterminate, pentru a nu fi uitate. Rămășițele unui imens gard viu de migdali sălbatici din Grădina botanică din Cape Town constituie elementul-cheie pentru Judith Westerveld în înțelegerea colonialismului olandez din Africa de Sud. Migdalii au fost plantați în 1659 de Comandorul olandez Jan van Riebeeck, pentru a împiedica incursiunile populațiilor băștinașe în așezările coloniștilor olandezi. Împletind considerații botanice despre arbustul de migdal cu opiniile despre epoca colonială ale unui ghid turistic și cu fragmente din jurnalul comandorului Riebeeck, The Remnant construiește o metaforă plină de forță a colonialismului și a urmărilor sale. Ramurile sunt atât de încurcate încât n-au altă soluție decât să co-existe, la fel cum trecutul colonial nu poate fi uitat, fiind adânc înrădăcinat în prezentul sud-african.
O întâlnire exuberantă a trecutului cu prezentul este Explosion Ma Baby, care pornește de la crâmpeie ale unei procesiuni catolice organizate anual în onoarea Sf. Sebastian. Filmând cu o cameră Super 8 și conducând cu virtuozitate ritmul montajului și viteza cu care se derulează imaginea, Pauline Curnier Jardin reușește să aducă pe ecran latura bizară a evenimentului. Bebeluși cu șiraguri de bani la gât sunt ținuți deasupra mulțimii de brațele musculoase ale taților lor, cantități masive de confetti galbene și roșii se revarsă de la ferestrele catedralei, în timp ce o mulțime extaziată strigă și cântă. Așa cum ritualul este un act în care tradițiile păgâne și prezentul exuberant fuzionează, filmul însuși devine un loc în care trecutul, îndepărtat sau mai apropiat, fuzionează într-o singulară derulare de priveliști și culori.
