2020

La o primă vedere, nimic nu se petrece în AMARYLLIS. Dar e nevoie de o a doua. Un studiu poetic și domol al florilor de amarilis, filmul lui JAYNE PARKER ne cere mai multă atenție decât suntem adesea dispuși să oferim ecranului. Această mică odă adusă culorii pe filmul de 16mm nu e un exercițiu calofil, ci o întreagă traducere cinematografică a fascinației oamenilor pentru plante, pentru pigmențiii lor, mișcările milimetrice, reacțiile la lumină. PARKER ia ce ne-am obișnuit să vedem în fundal și îl aduce în prim-plan, trezind, de fapt, un paradox – realizarea unui „anti-film” prin practici profund cinematografice. (Călin Boto, BIEFF 2020)

O lume adormită, în carantină, văzută prin lentila observatorilor ei invizibili. Camere de supraveghere, o dronă a poliție, o vedere futuristă din telescop a soarelui sunt îmbinate în perspectiva artificială a unui cine-ochi ubicuu care cartografiază neobosit un peisaj post-uman de proporții globale. (Oana Ghera, BIEFF 2020)

Într-un colaj de imagini radical diferite între ele, ce îmbină totul de la found footage până la imagini termice și compoziții figurative colorate, UNTITLED SEQUENCE OF GAPS încearcă să răspundă unei serii de întrebări pornind de la conceptul de vizibilitate și pandantul său, invizibilitatea. Între observații de natură fizică și științifică despre limitele spectrului optic sau a undelor electromagnetice și asocieri ce derivă din acestea cu teritoriul memoriei, a percepției de sine și percepția socială, filmul meditează asupra faptului de a vedea și de a fi văzut, cât și asupra intersecției lor. (Flavia Dima, BIEFF 2020)

CAUSE OF DEATH celebrează și deplânge totodată corpul feminin - folosindu-se extensiv de arhive videografice din prima jumătate a secolului XX și de animații sau documente atât pentru a surprinde momente în care au loc varii ritualuri feminine, în diverse culturi, sau momente de intimitate cu propriul corp, dar și pentru a documenta arderile pe rug ale „vrăjitoarelor” și variile forme de violență extremă împotriva femeilor. Un slam poem cinematografic care încapsulează și revendică de pe poziții feministe două milenii de istorie a femeilor. (Flavia Dima, BIEFF 2020)

Oare teroarea războiului sau cea a unui corp neînsuflețit devine mai ușor de suportat în realități randate pe calculator? Oare devin armele mai puțin letale? Dar PTSD-ul unui veteran? Cui îi servesc aceste simulări ale teatrelor de război? Cine se identifică în aceste scenarii, foști soldați mânați de teroarea războiului sau viitori soldați care fetișizează acest univers? Acestea sunt câteva întrebări puse de MY OWN LANDSCAPES. O lume open world a simțurilor, un sanatoriu 3D al soldaților traumatizați, o reconsiderare a spațiului și percepției într-un univers alternativ, asta propune filmul lui Antoine Chapon. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

ANN OREN creează o coregrafie din rutina profesională a unxi artistx foley, interpretatx de Simon(e) Jaikiriuma Paetau, care lucrează la sunetul unor secvențe de dresaj ecvestru. Munca obsesiv de ticluită a artistilor e ușor caraghioasă, însă nu prea. Dar farsa așteaptă după colț – din ce în ce mai senzual, artistic își dizolvă identitatea în cea a calului. Acum artistul performează pentru cameră, în sincron cu secvențele de dresaj pe care OREN continuă să le insereze. Nu poți să te gândești la implicațiile ideatice cât timp acest centaur queer, non-binar și obraznic e pe ecran. Te farmecă. Abia apoi începe decriptarea. (Călin Boto, BIEFF 2020)

A DEMONSTRATION răscolește liric un moment fascinant din perioada timpurie a științei moderne europene, în care naturaliștii au grăbit un proiect ce se prelungește până în ziua de azi – catalogarea lumii naturale. Se nășteau taxonomii de oameni, plante, animale, pietre, iar tot ce nu-și găsea locul în aceste paturi ale lui Procust științifice cădea sub umbrela monștrilor. LITVINTSEVA și WAGNER caută rămășițe vizuale ale acestor taxonomii în săli de spectacol, muzee, biblioteci, dar și în natură, o lume plină de mici detalii din care s-au construit narațiunile și formele monștrilor. Suntem provocați să resuscităm moduri de a privi și gândi care sunt departe de noi acum, însă pe care le putem accesa în continuare. (Călin Boto, BIEFF 2020)

În data de 28 octombrie 2015, o barcă plină cu imigranți a părăsit coasta de vest a Turciei, îndreptându-se către cea mai apropiată destinație din Europa – Insula Lesbos din Grecia. Cel puțin 43 de oameni și-au pierdut viața când vaporul s-a scufundat, incidentul devenind astfel incidentul cu cel mai mare număr de decese din acea perioadă, cunoscută ca „lunga vară a migrației”. Unul dintre supraviețuitori, artista Amel Alzakout, a filmat călătoria și scufundarea bărcii cu ajutorul unei camere de filmat rezistente la apă, pe care o ținea atașată de încheietura mâinii. Materialul filmat – care constituie și punctul de pornire pentru următorul film pe care aceasta l-a realizat, PURPLE SEA – oferă o perspectivă unică asupra tragicului eveniment care s-a întâmplat la pragul Europei. (Berlinale Forum Expanded 2020) Atenție: acest film conține imagini în prim-plan ale unui naufragiu în care cel puțin 43 de oameni și-au pierdut viața. Anumiți spectatori pot suferi un impact emoțional la vizionare.

Cuprinsă de un atac de panică, Sofia se trezește prinsă într-un dialog cu Universul, care are scopul de a-i lămuri menirea experienței ei pământene. Plăsmuită de imaginația lui LENTZOU ca o emanație, prezența supranaturalului e mereu sugerată, niciodată materializată. La limita dintre revelație și halucinație, această transmisiune interplanetară pe linie directă oscilează între sfaturi care aduc a retorică self-help și dezvăluiri inedite despre adevărata natură a protagonistei, originară de pe Marte. Redată pe peliculă de 16mm și impregnată de o puternică tentă de roșu, călătoria speculativă către planeta mamă - acolo unde timpul nu există, vechiul e totuna cu noul, iar visul e adevărata realitate - capătă ritmul unei simfonii planetare care imprimă spectatorilor o senzație de plutire fără de sfârșit. (Oana Ghera, BIEFF 2020)

O poveste cu valențe deopotrivă onirice și ancestrale ale unei civilizații care își pierde vlăstarii pe măsură ce aceștia se rup de rădăcini. AT THE ENTRANCE OF THE NIGHT atinge o serie de sensibilități profund umane, care îi îndeplinesc statutul de poveste pe deplin. Visul în film e plin de simboluri vivide ale copilăriei; apropieri, sau dimpotrivă, depărtări: un tată de neatins, un frate care nu-și cunoaște propria moarte. Alcătuit din filmări nocturne, fotografii pe infraroșu, filmul aduce cu ceva din tărâmul viselor la Lynch, ceva distant, de necunoscut și cu toate acestea, perfect recognoscibil. ENTRANCE OF THE NIGHT prezintă trei tipuri de natură, fiecare cuprins de o poveste, o poziție aparte. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

ISMAËL JOFFROY CHANDOUTIS revine și anul acesta la BIEFF cu un film profund, care ne pune în fața problemei posibilității recuperării memoriei prin imagini. MINDSTREAM aduce laolaltă medii diferite și aparent haotice, punându-le în slujba reconstrucției unui eveniment teribil, un atac cu bombă la metrou. Amnezia Sabinei, una dintre persoanele aflate în garnitura de metrou la momentul exploziei, e îmbrăcată în pixeli, filmări de arhivă și reconstrucții defragmentate ale spațiilor în care ea s-a găsit, dar de care nu își amintește nimic. Problema documentului-imagine devine clară în clipa în care Sabine nu pare să mai aibă vreo legătură cu acel trecut, iar înregistrările devin simple carcase pentru un trecut inexistent, traumatic. (Emil Vasilache - BIEFF 2020)

SUN DOG pornește de la imaginea macro a unei Rusii de care nu-ți poți da seama niciodată dacă este apocaliptică sau realistă și se apropie de micro-ul adesea lynchian al câtorva vieți aglomerate în apartamente sărăcăcioase de bloc. JESPERS construiește un univers parcă prins într-o noapte de viscol eternă, inhabitat de gopnici și băbuști ale căror vieți se desfășoară în relanti, unde niciodată nu este clar dacă momentul dezastrului este pe cale să se petreacă, sau este deja cu mult în trecut. (Flavia Dima, BIEFF 2020)

ZWIRCHMAYR nu răspunde la teorie cu teorie. Pornind de la un text scris de Jean Baudrillard, regizoarea realizează mici studii de caz, viniete suprarealiste sau performative care se învârt în jurul mișcărilor seismice și ruinelor, subiectele tratate în eseu. Un bărbat pozează nud la malul mării. Mai devreme era complet acoperit de pietriș. Două corpuri goale bântuie o clădire istorică. Timp înghețat, timp suspendat, o realitate alternativă, resurecții – răspunsul regizoarei la toate astea e, desigur, actul filmării, cel care îi și încheie filmul. (Călin Boto, BIEFF 2020)

Poți să ți-o tragi într-un ritm neregulat? PROGRESSIVE TOUCH prezintă trei scene de dragoste absurde, pline de spirit, în care scopul este de a „îmbunătăți” sexul complicându-i ritmul și coregrafia. Sexul ca un dans ca o comedie. Realizată de trei cupluri din viața reală, fiecare mișcare explicită a dansatorilor este sincronizată cu muzica propulsivă, imprevizibilă, care împrumută elemente din rock progresiv, trap și math metal.