Canada

În Cutaway, prezentat în premieră la Festivalul de Film de la Locarno 2014, regizorul Kazik Radwanski construiește povestea unui bărbat folosind în întregime prim-planuri pe mâini și obiecte, care devin singurele puncte de referință temporale și alegorice. Tot ceea ce știm despre el, știm prin intermediul mâinilor sale, care devin, în contextul lipsei de dialog și a chipului, metafore ale trăirilor sale interioare. Realismul și minimalismul cadrelor, precum și lipsa informațiilor contextuale, nu ne împiedică să empatizăm în mod profund cu personajul, iar obiectivitatea scurtmetrajului nu exclude potențialul său emoțional. (Andreea Udrea, BIEFF)

Transpunând în imagini efectele radioactivității, FOREVER observă propagarea radiaţiilor şi a propagandei în URSS-ul după accidentul de la Cernobîl, concentrându-se pe povestea adolescenţei unei tinere. Istoria personală și universală se ciocnesc într-o bricolaj nostalgic de material de arhivă și cultură pop, creând o comparaţie complexă între efemeritatea peliculei, cea a corpului uman şi a memoriei. Insistenţa oficialităţilor de a nega existenţa pericolului face dureros de reală neputința oamenilor de a se apăra. Odată cu topirea imaginii în forme abstracte, devine clar că unicul lucru rămas este acceptarea iminenței amenințării. (Diana Mereoiu, BIEFF)

Titlul filmului se referă la modul în care ochiul uman se adaptează la condiții de întuneric, devenind mai sensibil la nivele de luminozitate scăzută. Lucrând într-un studio întunecat, cu o singură sursă de lumină și filmând pe peliculă pozitivă de 16mm, Gehman explorează fenomene vizuale aflate la limita perceptibilității, creând imagini corespondente celor experimentate cu ochii închiși. Filmul avansează ideea că imagini puternice pot fi generate chiar de sistemele corpului însuși; în acest sens, Dark Adaptation reprezintă traseul epic al unei călătorii interioare. (Berlinale Forum Expanded)

Vorbind despre absență și gol, Néants trasează diferența dintre cele două cu o precizie necruțătoare, prin intermediul a patru studii cinematografice, deopotrivă convingătoare și generatoare de neliniști, despre singurătate. Personajele, surprinse în plină suferință în urma unei pierderi, evoluează în spații cândva familiare, acum golite de orice prezență umană, deși mai poartă relicve ale vieții populate de odinioară. Corpurile se contorsionează pe măsură ce valul de disperare le cuprinde, într-un crescendo pe care Nellie Carrier îl conduce cu măiestrie către anticlimax. Finalul ne arată patru personaje care șterg urmele momentului de deznădejde și se întorc la existența lor ce pare acum lipsită de sens. Până când vor cădea din nou. (Adina Marin, BIEFF 2017)

Clădirile multicolore dintr-un oraș din Qatar imită arhitectura venețiană. Dar aici, casele sunt goale, iar apele canalului sunt nemișcate. O cameră de filmat se aventurează să arunce o privire iscoditoare dincolo de misterioasele fațade. Turtles Are Always Home e o expediție intimă în căutarea lui acasă într-o lume efemeră. (Chicago Film Festival)

Acesta este un scurt eseu despre importanța pe care o are pentru fiecare dintre noi sentimentul de acasă și despre căutarea acesteia într-un mediu tranzitoriu. Este o călătorie personală către sine, cu o cameră care observă tot felul de lucruri și își oferă răgazul de a privi clădirile și împrejurimile doar pentru a se reflecta în ele. (Rawane Nassif)

Ce poate ieși atunci când un Méliès al zilelor noastre e angajat să producă un making-of pentru un film de război cu super-buget? O satiră savuroasă, care sondează adânc în inima întunecată a cinema-ului. Ajuns la capătul puterilor financiare și creative, Guy Maddin devine artist-cu-simbrie pe platourile producției Hyena Road - regizată și avându-l ca protagonist pe starul canadian Paul Gross - postură în care filmează behind-the-scenes în deșertul iordanian, ce funcționează pe post de stand-in pentru Afganistan-ul aflat sub ocupație talibană. Soarele și creativitatea lovesc în tandem, iar ceea ce trebuia să fie un simplu material promoțional se preface, printr-un proces de combustie internă, în delir febril al subversiunii artistice. Prin manipularea materialului filmat și meditațiile narate pe tema culturii pop canadiene și a epistemologiei cinema-ului, filmul Bring Me the Head of Tim Horton combină lupta in/eternă a egoului prins între artă și comercial, cu patriotismul gonflat și etica reprezentării. În același timp hilar și sumbru, dar mai ales sincer în contradicțiile sale, avem de-a face cu un exemplar desăvârșit de manifest cinematografic pop-art. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)

Inspirat de operele lui Dennis Oppenheim, Lygia Clark și Joan Jonas, filmul prezintă relația dintre o profesoară de film experimental și o studentă interesată să performeze în fața camerei de filmat. O voce blândă descrie și analizează rezultatele exercițiilor, povestind și istoria critică a începuturilor performance-ului video. Totul devine mai complex atunci când gesturile în sine devin o metaforă sofisticată a relațiilor interpersonale, a actului de a preda artă, a creșterii copiilor, a alterității și însăși a actul de a vedea… și de a fi. (Ricardo Vieira Lisboa)

O combinaţie de documentar şi animaţie, Two Snakes este eseul personal al cuiva dezrădăcinat din ţara natală, care se străduiește să reconcilieze sentimentul de alteritate al expatriatului cu fragmente din moşteniri culturale diverse. Proiectat în cadrul Festivalului Internațional de Scurtmetraj de la Oberhausen, filmul urmărește cum legendele şi istoriile personale se întrepătrund, prin intepretarea, deconstruirea şi rearanjarea poveştii populare chinezeşti a celor doi şerpi, în căutarea identităţii clădite din amintiri şi naraţiuni re-asimilate. Peiorativ la adresa propriului eu, dar şi conştient de sine, Two Snakes ridică, până la urmă, o întrebare: este posibil de fapt sentimentul de apartenenţă? (Diana Mereoiu, BIEFF 2017)

Reprezentările culturale ale nebuniei variază de-a lungul timpului, același lucru este valabil și pentru posibilitățile de vindecare și natura acesteia la care societatea crede că are acces la un moment dat. A Short History of Madness coregrafiază în șase tablouri tulburătoare ritualurile de practică psihiatrică din Quebec din ultimii 150 de ani. Este prezentată o serie de practici de vindecare cu dimensiuni simbolice, experimentale și politice, în timp ce dansatorii întruchipează nefericitele suflete care sunt chinuite de demonii nebuniei, mișcându-se frenetic în cadrec care alternează odată cu prezentarea unei mentalităţi diferite. De la ospiciul pustiu, de tip victorian, la depozitul sordid de la periferie și la dormitorul unui adolescent care încearcă (și eșuează) să recreeze un mediu familial, Isabelle Hayeur ne poartă într-o explorare a modurilor în care societatea în care societatea tratează înfricoșătoarea - dar fascinanta - stare de nebunie. (Adina Marin, BIEFF)

NOAH reprezintă povestea de dragoste care are loc în epoca rețelelor online, compus numai din imagini afișate pe un monitor de calculator. Este vorba despre viața personajului principal, Noah Lennox, care chiar și în timp ce vorbeste cu prietena lui, de multe ori se conectează la alte întâmplări banale dintr-un alt oraș sau din întreaga lume. El simte, comunică, iar în cele din urmă pierde ceva pe Internet - pe Facebook, Twitter, și YouTube. Cu o narațiune axată pe epoca noastră plină de îndoială și durere, filmul nu este altceva decât o interpretare pătrunzătoare a felului în care lumea digitală ne-a schimbat viața, gândurile și emoțiile noastre de zi cu zi. (Byeong-won Jang, Jeonju International Film Festival)