SUA

Stabilindu-și parametrii încă de la primele cuvinte rostite, I Remember Nothing se situează la linia fină dintre haos și poezie și se structurează în jurul celor cinci stadii ale epilepsiei în timp ce observă o zi din viața adolescentei Joan. Prinsă în plictiseala unui orășel american și monotonia liceului, Joan este un personaj exponențial pentru angoasa adolescentină, o forță a vieții în devenire, dar oprită din dezvoltare. Singura sa portiță de scăpare apare la un joc de baseball, ca o sursă de curiozitate și entuziasm oferită de pubertatea sa înfloritoare. Prin alegerile de distribuție și prin artificiile de realism magic uzitate, Zia Anger induce deliberat un sentiment de dezorientare și pericol, punând în antiteză procesul de  explorare sexuală al lui Joan cu asaltul iminent al epilepsiei. Până la sfârșit, suntem lăsați năuciți, confuzi, dar supuși întru totul impactului puternic al iubirii și al consecințelor sale amenințătoare. (Andrei Tănăsescu, BIEFF) 

În Raymond, Nina Yuen creează un spațiu intim în care nota profund personală se contopește cu condiția umană în genere. Filmul reprezintă un așa zis monolog al tatălui regizoarei, dar se dovedește a fi, de fapt, o descriere indirectă a istoriei familiei acesteia. Narațiunea percutantă din punct de vedere vizual trece liber și jucăuș de la calculele cele mai stranii (precum numărul de kilometri parcurși cu mașina de la casa lor până la școală sau echivalentul în calorii al cantității de fructe pe care tatăl regizoarei le-a cules în decurs de șaptesprezece ani), la amintirii din copilăria tatălui ei și rememorări ale momentelor în care el era un tânăr tată și ea un bebeluș. La un moment dat, artista împletește ingenios subiecte profunde în țesătura narațiunii, subiecte precum originile universului, mortalitatea și trecerea timpului, acestea având un efect captivant și creând un discurs personal tandru și fermecător despre moștenirea spirituală și emoțională de care se bucură. (Adina Marin, BIEFF)

Vreme de mai bine de 25 de ani, Louis Akin a urmat pașii morții, separând și rearanjând cu obiectivism detașat amănunte secvențiale ale unora dintre cele mai violente crime din SUA. Lucrând ca investigator judiciar al apărării, atunci când a fost implicat în ancheta atacului de împușcare în masă din 2009, de la o bază militară americană, i-a luat trei ani să reconstituie scena crimei, scenă pe care regizorul Tom Rosenberg ne-o reprezintă într-un depozit spațios. În această mizanscenă minimalistă, Akin ne conduce pas cu pas prin evenimentele din acea zi tragică, lăsându-l pe spectator să reconstruiască mental carnagiul schițat în cuvinte și diagrame. Pe măsură ce informațiile sunt acumulate, mintea încearcă să le înțeleagă, dar eterna și neînțeleasa înclinație a umanității spre violență este prea greu de suportat. Utilizând cele mai simple elemente de cinematografie, Nothing Human ne face să vedem iraționalitatea abstractă a violenței și la paradoxul ce stă la baza a ceea ce ne face umani.

Viitorul omenirii, într-o perspectivă utopică ce promite nemurire și înviere, este abordat de Anton Vidokle în This Is Cosmos, o narațiune complexă concentrată pe operele filosofului rus Nikolai Fedorov. Narațiunea gravitează în jurul ideilor indestructibilității energiei și a potențării condiției umane drept concepte-cheie ale cosmismului, mișcarea apărută în Rusia începutului de secol 20 și supraviețuitoare comunismului. Apelând la imagini puternice filmate în Siberia, Crimeea și Kazakhstan și la prim-planuri pe figuri, filmul este construit ca un colaj vizual și auditiv, intrerupt la intervale de timp de ecrane roșii cu un așa-zis efect terapeutic. 'Acest film îți poate îmbunătăți sănătatea', spune unul dintre titlurile ecranelor roșii. Fără doar și poate, ne va îmbunătăți experiența cinefilă. (Adina Marin, BIEFF 2016) 

Dacă La Trahison Des Images a lui Magritte 'nu este o pipă', potrivit lui Scott Cummings 'Buffalo Juggalos nu e un documentar'. Filmul debutează ca un portret stilizat al comunității americane Juggalo, grupul de fani devotați ai trupei de rapcore Insane Clown Posse (și ai trupelor afiliate aceleiași case de discuri). În decoruri urbane prozaice, ascunși în spatele machiajului lor ritualic, un grup de Juggalos privesc direct în obiectiv - ne privesc - cu o nonșalanță pasivă. Totuși, cu fiecare nouă 'natură moartă', pe măsură ce ethos-ul Juggalo devine manifest, atrăgându-ne în spiritul lui suprarealist, o senzație de neliniște tulbură comfortul suburbiei. În cele din urmă, suntem seduși și abandonați de această adevărată celebrare a Americii sub-culturale, o forță vitală viscerală a cărei filosofie de viață este „No Fucks Given”. (Andrei Tănăsescu, BIEFF) 

Cercetând credinţe şi practici de divinație ancestrală din societățile sud-africane, Greetings to the Ancestors câştigător al Premiului Tiger pentru Scurtmetraj, abordează lumea invizibilă şi investighează puterea divină a viselor. Ben Russell îmbină elemente de documentar, etnografie și cinema oniric, pentru a ilustra fluiditatea frontierelor conștiinței, frontiere care se dizolvă și se extind. Camera de filmat este fie implicată antropologic în cadrul ceremoniei de inducere a transei a Congregației Jericho, fie urmărește tăcut vindecători sau poeți care descriu vise însuflețite, induse de halucinogenul numit African Dream Root (Rădăcina africană a visului), ca într-un final să gonească de-a lungul peisajului african, un filtru roșu suprarealist aplicat pe obiectivul ei. Este un exercițiu în ceea ce Ben Russel definește drept etnografie psihedelică: o manieră de a permite fenomenelor aparent obiective ale existenței să fie în permanență modificate de către experiența  profund subiectivă. (Adina Marin, BIEFF)

Kung Fury este un scurmetraj ambițios și valoros din punct de vedere al producției; reușește să concentreze aproape fiecare trop al filmelor de acțiune cu polițiști din anii ’80. Este o paletă vizuală alcătuită din monștrii tuturor timpurilor, tipare desprinse din filmele de acțiune, întoarcerea în trecut și lupta dintre bine și rău, unde primul este ajutat de către hibrizi animal-om, iar cel din urmă este răul suprem, Adolf Hitler. Un omagiu al lucrurilor interesante din anii ’80, formula stilistică și efectele vizuale incitante puncteză estetica camp cu o sensibilitate bazată pe o teatralizare intenționată și asumată; partea grafică și povestea se adâncesc în creierul nostru și ne arată construcția metatextuală și iconică a unui scurtmetraj cult și șmecher. (Claudia Cojocariu, BIEFF)

Proiectat la Berlinale 2014, THE WHITE ROSES de Diogo Costa Amarante pune sub semnul întrebării noţiunea de identitate şi rolurile tradiționale ale bărbatului şi femeii în familie şi societate, creând o senzație de ambiguitate punctată de elemente de absurd și onirism. Simbolist în conținut și post-modernist în succesiune, bazându-se pe o estetică minimalistă și performance-uri extra-diegetice, filmul este o prezentare îndrăzneață a laturii iraționale a doliului și a mecanismului de procesare a suferinței cauzate de pierderea cuiva drag. (Bianca Bănică, BIEFF)

Abordând probleme etice legate de autenticitate și de dreptul de proprietate artistică, EL ADIOS LARGOS restaurează prima secvenţă a (presupusei) unice copii existente a filmului lui Robert Altman, The Long Goodbye (o versiune alb-negru, trunchiată şi dublată în spaniolă). Auto-proclamata „restauare minuţioasă” a lui Lampert urmăreşte cum plimbarea nocturnă a protagonistului la supermarket devine un trip psihedelic somnambulist. Personajele plutesc în spaţiul diegetic, unde artefacte analogice și digitale deconstruiesc mizanscena într-un mod ludic, pete de vopsea transformând spaţiul alb-negru într-un carnaval ireal de culoare. O (re)citire excentrică ce se pierde intenţionat de-a lungul procesului, în vârtejul metaforic al „vizuinei iepurelui”. (Andrei Tănăsescu BIEFF) 

În THE DARK, KRYSTLE, imagini din celebra telenovelă din anii 1980 Dynasty sunt transformate într-o psihodrama tulburătoare care confruntă personalităţile diametral-opuse ale protagonistelor serialului, Krystle şi Alexis. Utilizând arhetipurile noțiunilor de bine și rău şi reacțiile emoționale standardizate specifice telenovelelor, montajul dramatic precis al lui Robinson și coloana sonoră electronică învăluie personajele într-o atmosferă metafizică nuanţată. Amintind de poveştile schizofrenice ale lui David Lynch, The Dark, Krystle transcende materialul sursă pentru a deveni o creaţie cu totul unică şi originală. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)

Filmat în perioada călătoriilor realizate între România și Statele Unite ale Americii pe o durată de 5 ani, filmul conține imagini și sunete din arhiva personală a regizoarei - în format analog și digital. States Uprooted încearcă să ofere o altă perspectivă asupra identității și a definirii ei în cele două țări prin apel la ritualuri de tranziție și la sentimentul de dor. (Călin Boto, BIEFF 2018)

În prologul filmului The Green Fog apare un comutator pe care o mână îl răsucește din poziția 'vorbește' în poziția 'ascultă'. Într-un studio de cinema, un bărbat cu cătușe la mâini și pistolul la tâmplă privește imaginile de pe ecran. Se vede o hartă, un deget indică orașul San Francisco. Mai mulți reporteri stau în fața unei clădiri, gata să transmită știrile printr-un difuzor; publicul așteaptă înfricoșat. Apare podul Golden Gate, scăldat în lumină verde; furtuna se întețește, străzile orașului sunt pustii. Structura acestui film realizat de Guy Maddin, Evan Johnson și Galen Johnson aduce un omagiu filmului lui Hitchcock Vertigo: un montaj amețitor de imagini cunoscute și necunoscute din filme și emisiuni TV, toate având legătură cu San Francisco Bay Area. Din această comoară de material filmic, regizorii au creat o fantezie cinematografică ce își acaparează spectatorii și nu le mai dă drumul. (Berlinale 2018)
 
„În maniera caracteristică imaginației lui Maddin, felul în care The Green Fog este construit dezvăluie o sensibilitate aparte pentru ceea ce este bizar și voios de pervers. Discontinuitatea este uneori foarte accentuată, într-un fel specific suprarealismului... Este un film exuberant, celebrativ, adesea extraordinar de amuzant; este de asemenea un film de o melancolie stranie, care exercită o misterioasă fascinație.” (Jonathan Romney, Film Comment)
 
„Maddin a ajuns într-o etapă a carierei sale, în care se poate spune că stăpânește un anumit mod, specific lui, de a face filme, pentru care a cules, de altfel, o doză semnificativă de aprecieri. Dar în loc să continue să facă filme de același fel, în ultimii ani regizorul a ales să își găsească noi colaboratori și să experimenteze metode complet diferite, ajungând astfel să își îmbogățească repertoriul stilistic. The Green Fog este fără îndoială opera unui artist îndrăzneț și vizionar.” (Michael Sicinski, Letterboxd)
 
„Dincolo de a cufunda binecunoscuta atmosferă a orașului în nuanțele verzui din Vertigo, această ceață capătă o semnificație bulversantă, conducând filmul spre teritoriul de vise febrile al celorlalte filme realizate de Maddin. Până și atunci când se folosește de cele mai convenționale ingrediente posibile (inclusiv un moment amuzant cu un videoclip al trupei NSYNC) și de unul dintre cele mai cunoscute locuri de pe pământ, Guy Maddin știe cum să facă lucrurile să ia o întorsătură ciudată.” (John DeFore, The Hollywood Reporter)
 
„Cumva, în ciuda diversității fragmentare a imaginilor și a faptului că nu conține foarte mult dialog […], The Green Fog rămâne inteligibil și remarcabil de coerent, chiar și pe măsură ce direcțiile narative se multiplică, deviază sau preschimbă [...] În esență, filmul ne confruntă cu un mod genial de a aborda meta-narațiunea, ridicând întrebări legate de realitate și reprezentare, timp și spațiu, stiluri și sexe, identitate individuală și urbană, cusătură cinematografică și casting etc.” (Geoff Andrew, Sight & Sound)

Proiectat la Festivalul International de Film Rotterdam, American Reflexxx este un experiment social care forțează limitele dintre voyeurismul pasiv și participarea activă. O rochie albastră mulată şi decoltată, tocuri neon și o mască reflectorizantă - aceasta este armura purtată de artista Signe Pierce în plimbarea ei nocturnă de-a lungul unei esplanade, plimbare în timpul căreia pozează în atitudini provocatoare. Prezența ei androgină incită curiozitate, dezgust și confuzie. Pe măsură ce publicul devine mai numeros, sentimentele mulțimii se transformă rapid, trecând de la testare, la o agresivitate auto-justificată și lipsă de respect pentru celălalt. Intens şi neliniștitor, scurtmetrajul dezvăluie latura cea mai întunecată a mentalităţii mulţimii şi promptitudinea alarmantă cu care sunt găsite justificări pentru violență. (Diana Mereoiu, BIEFF 2017)

ARNOLD SCHWARZENEGGER - THE ART OF BODYBUILDING folosește material neprelucrat, anume filmări originale pe 16mm, pe care regizoare însăși le-a filmat în anii ’70 cu ocazia concursului de culturism Mister Olympia. VANLOO l-a filmat pe Arnold Schwarzenegger, pe atunci Mister Univers, în jurul anilor 1975-1976. În instalația “Sculpting the Body”, artista l-a prezentat pe culturist ca pe o operă de artă vie: unele ipostaze amintesc de „Gânditorul” lui Rodin. Instalația s-a pierdut, însă înregistrările au fost folosite într-o nouă versiune. În acest nou film vedem material dintr-un interviu luat de Raymond Mondini lui Arnold Schwarzenegger, făcut imediat după ediția din 1976 a Mister Olympia, combinat cu înregistrări ale competiției în sine.

Filmul III dezbate problematica violului și a hărțuirii sexuale prin expunerea a trei cazuri din trei țări: China, Vietnam și România; este urmărit și modul cum aceste cazuri au fost respinse în mod similar, de către autorități.

Pornind de la textul omonim al lui Albert Camus, filmul Sisyphus 2.0 de Luiza Pârvu și Toma Peiu este un compendiu vizual al umanității aflate în căutarea sensului. Construit din înregistrări reale ale camerelor de supraveghere, filmul își asumă perspectiva lor omniscientă, începând ca o asamblare de momente cotidiene de tipul „o zi din viața” cetățeanului globalizat, însoțite de un voice-over care revizitează mitul lui Sisif. Pârvu și Peiu pun sub semnul întrebării, într-o manieră plină de umanism și sensibilitate, sensul căutării, în timp ce violența și cataclismele naturale provocate de om - reversul impulsului creativ al naturii umane - zdruncină existența cotidiană a oamenilor aflați sub observație. În cele din urmă, încrederea câștigă în fața fatalismului, căutarea devine însuși sensul, iar finalul filmului, într-un gest nobil, ne liniștește cu cântecul de leagăn al speranței. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)

O echipă de filmare urmărește participanții la evenimentul anual din Miami T Ball, în cadrul căruia oamenii se adună pentru a crea tricouri și costume inovatoare în memoria apropiaților care au murit. „Când lucrezi cu mâinile, te vindeci în părți ale corpului aflate mai jos decât cele din care plângi,” spune ea și face un costum din pungi de chipsuri pentru fiul ei decedat. Pentru că îi plăceau mult chipsurile. T este un film și un bal și o ceremonie pentru cei plecați dintre noi și pentru cei care au pierdut pe cineva. Este o manifestare a suferinței, a furiei, și a puterii spirituale a creativității.” (Berlinale)

What Happened to Her este o explorare criminalistică a obsesiei noastre culturale pentru imaginea cadavrelor feminine pe ecran. Combinând secvențe din filme de ficțiune şi din seriale TV poliţiste cu experiența unei actrițe distribuite în roluri de moartă, filmul este o meditație critică asupra motivului cadavrului feminin. Narațiunea vizuală a genului, consolidată prin repetiţie insistentă și penetrantă, se dezvăluie ca un tablou vivant atent structurat. În același timp, experiențele de fizic invadat și de exploatare povestite de vocea actriței destramă iluzia. Rezultatul goleşte de conţinut un clişeu filmic care revine mereu, cu atracție magnetică. (Kristy Guevara-Flanagan)

Ce au în comun o păpușă și monstrul acvatic al lui Spielberg? Aceiași ochi negri și reci, în a căror privire se cufundă Jonathan Wysocki, pornit în a-și analiza amintirile traumei pe care a trăit-o demult, după ce a văzut prima oară filmul Jaws. Făcând uz de procedeul reconstituirii și de testimoniale personale, Wysocki își transportă spectatorul într-o analiză sinceră a copilăriei și a dezvoltării sale ca adult, scoțând în evidență sentimentul înrădăcinat de frică și rușine care l-a urmărit pe parcursul întregii vieți. Portret tandru al călătoriei autorului către descoperirea de sine, A Doll’s Eyes ne amintește că nu e niciodată prea târziu să privești spre interior și către trecut pentru ca viitorul cu care te confrunți să apară mai luminos. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2018)

Viitorul îndepărtat. O stație orbitală de origine necunoscută. Aici, datoria cauzată de curmarea unei vieți va fi, în sfârșit, achitată... prin înviere. Victimele violenței militare din toate timpurile sunt readuse la viață în mod sistematic și îndrumate prin stația care pare foarte familiară. Pe măsură ce personalul constituit din paznici identici le provoacă amintiri confuze și dureroase, cei recent readuși la viață devin conștienți de particularitățile reîntrupării lor: poate lumea celor vii nu este cu adevărat o lume; a fi viu în acest spațiu pare să însemne să fii un simplu exponat. Noi, cei înviați, copleșiți de această a doua viață, vom ajunge la destinația noastră inevitabilă: un loc unde să stăm, să bem ceva și să discutăm.

Dacă La Trahison Des Images a lui Magritte 'nu este o pipă', potrivit lui SCOTT CUMMINGS 'BUFFALO JUGGALOS nu e un documentar'. Filmul debutează ca un portret stilizat al comunității americane Juggalo, grupul de fani devotați ai trupei de rapcore Insane Clown Posse (și ai trupelor afiliate aceleiași case de discuri). În decoruri urbane prozaice, ascunși în spatele machiajului lor ritualic, un grup de Juggalos privesc direct în obiectiv - ne privesc - cu o nonșalanță pasivă. Totuși, cu fiecare nouă 'natură moartă', pe măsură ce ethos-ul Juggalo devine manifest, atrăgându-ne în spiritul lui suprarealist, o senzație de neliniște tulbură comfortul suburbiei. În cele din urmă, suntem seduși și abandonați de această adevărată celebrare a Americii sub-culturale, o forță vitală viscerală a cărei filosofie de viață este „No Fucks Given”. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)

Prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Rotterdam, Night Soil – Economy of Love portretizează „o mișcare iniţiată de lucrătoarele sexuale din Brooklyn, care consideră că activitatea lor e un mod prin care femeile îşi revendică puterea într-o zonă a plăcerii, dominată de bărbaţi; misiunea pe care și-o asumă este o re-considerare a convențiilor sexuale și a ideilor privind intimitatea. Imagini puternice însoțite de naraţiunea vocilor din off dezvăluie viziunea lui Bonajo cu privire la spiritualitatea contemporană și așteptările legate de rolul sexelor, într-un mod ludic, senzual și cu tentă feministă (...) Bonajo pune sub semnul întrebării relațiile complexe care există în interiorul și în afara lumii naturale, ideile tradiționale ce divizează natura, oamenii și tehnologia.” (Galeria AKINCI)

WHITE AFRO este un film deceptiv de simplu despre un fenomen cât se poate de complex - cel al aproprierii culturilor marginale de către majoritarii albi, în scopuri auto-estetizante și mercantile. Folsindu-se de un film utilitar de arhivă care descrie tehnicile prin care se fac coafurile de tip permanent, Adoma Owosu folosește imaginea pentru a-și revendica tradițiile. (Flavia Dima)

CITIZENS OF THE COSMOS este inspirat de manifestul biocosmic redactat de Alexander Svyatogor în 1922. Filmat la Tokio și în Kiev, în colaborare cu un grup de actori amatori și figuranți, Citizens of the Cosmos arată o comunitate ficțională, care aderează la idealurile cosmismului rus – imortalitatea, învierea morților și interplanetarismul – toate acestea întâmplându-se în film în Japonia contemporană. Făcând uz de temple urbane, cimitire, un crematoriu, încăperi cu tatami, o pădure de bambuși, o uzină industrială de gaze și străzile orașului și folosindu-le ca pe o scenă plasată în aer liber, filmul narează textul manifestului biocosmic în timp ce arată o înșiruire de imagini onirice, în care putem vedea rejuvenări realizate prin transfuzii de sânge, procesiuni funerare și demonstrații, dansul macabru, ceremonia de selectare a oaselor celor incinerați (kotsuage), încercări de a lua legătura cu cei decedați prin stetoscoape și recitalul unei orchestre de theremin, printre alte scene. Acompaniat de muzică originală compusă de Alva Noto, CITIZENS OF THE COSMOS este un experiment de defamiliarizare: un test speculativ care vizează universalitatea implicită a premisei cosmismului, atunci când aceasta este proiectată în afara limbii, geografiei, tradiției și culturii ruse.

Pe fundalul unor imagini alb-negru nefocalizate, onirice, se aude târziu în noapte convorbirea telefonică dintre doi străini. Înregistrarea audio autentică a conversației dintre o femeie numită Jane și un veteran al armatei americane începe cu reţinere şi, precum cei doi, şi noi bâjbâim în întuneric: de ce bărbatul o sună pe această femeie şi care e relaţia dintre ei? Cadrele se focalizează şi dezvăluie imagini cu doi dansatori graţioşi. Pe măsură ce dialogul fluctuează între stinghereală, tensiune și emoție, devenim martorii a două persoane care au nevoie de legătura acestă emoţională, în ciuda diferențelor superficiale dintre ei. (IDFA Amsterdam)