Sunteți aici
Sarajevo Film Festival: Identity and Belonging
Prezentare curatorială de Adina Marin
Festivalul Internațional de Film Experimental BIEFF are plăcerea să anunțe începutul unei colaborări inspiratoare cu Festivalul de Film de la Sarajevo. Se spune că festivalurile influențează comunitatea care le găzduiește în aceeași măsură în care comunitatea însăși e influențată de existența lor. În cazul nostru, poziția sa a influențat dincolo de orice îndoială profilul festivalului. Sarajevo e un oraș viu, cosmopolit, loc de întâlnire a Orientului cu Occidentul. Aici a început Primul Război Mondial (sau, cel puțin, aici s-a întâmplat evenimentul folosit ca pretext). Este singurul oraș european unde o moschee, o biserică catolică și una ortodoxă și o sinagogă funcționează în perimetrul aceluiași cartier. În anii 1990, orașul a fost asediat și aproape distrus. Către finalul asediului a apărut Festivalul de Film de la Sarajevo, care își asuma misiunea de a reconstrui societatea civilă și spiritul cosmopolit al orașului. Dacă există un loc în Europa unde întregul conglomerat de probleme legate de multi-etnicitate, (in)toleranță, identitate și sentiment al apartenenței au un sens adânc înrădăcinat în realitate, acest loc este cu siguranță Sarajevo. Și pentru că trăim în plină eră digitală, căutarea identității proprii poate lua forme noi. Poate ca o coincidență sau poate nu, filmele acestui program tratează, fiecare în felul său, tocmai aceste chestiuni.
Mituri ale culturii occidentale sunt supuse scrutinului lui Ulu Braun în The Hostel, iar în Martin Cries, spațiul urban e denunțat ca teritoriu al violenței și alienării. În Artificial Sunshine, identitatea unui loc pendulează între natural și artificial, împreună cu viețile locuitorilor săi. Patriotismul ca sentiment al apartenenței e tratat cu ironie și umor în Polonaise, în timp ce Titan dezvăluie impactul dezastruos pe care îl are asupra adolescenților pierderea identității într-un climat urban dominat de crimă și violență.
Folosind în stilul său unic tehnica colajului, Ulu Braun creează în The Hostel un spațiu aflat la întretăierea dintre realitate și realitatea virtuală, unde oameni din trecut și din prezent, fie ei creaturi mitologice sau persoane reale, și artefactele lor, se suprapun pe imagini ale unei naturi dramatice. Clădirea dărăpănată a unui han atemporal se află la confluența acestui peisaj politic și social peste timp, undeva în Europa.
Trecem în universul jocurilor pe computer, unde Jonathan Vinel spune în Martin Cries o poveste plină de tandrețe, ascunsă sub o carcasă de violență și mânie. Suntem invitați să ne imaginăm cum, într-o bună zi, constatăm că toți prietenii ne-au dispărut. Atât Martin cât și locurile prin care își caută prietenii pierduți sunt imagini generate de computer, dar vocea care le însoțește e caldă, tandră și profund umană, dând naștere unui contrast puternic. Prietenia e ca un far într-o mare a ostilității urbane, motiv pentru care absența prietenilor provoacă furie și reacții violente. Și totuși, ca un adevărat personaj din jocurile pe calculator, Martin promite, nouă și lui însuși, că își va căuta prietenii toată viața și că nu va muri niciodată.
Artificial Sunshine propune un alt fel de căutare a identității cu o cronică pe trei paliere a localității Blackpool, un loc al contrastelor, un Las Vegas în variantă britanică. Pe de-o parte avem descrierea în imagini superbe a unui orășel la malul mării; apoi latura sa artificială, cu oameni stridenți și zgomote asemenea, „păcănele” și chiar o imitație a lui Elvis. Există și un al treilea strat, profund, construit din rememorări ale copilăriei, care se schimbă continuu pe măsură ce amintiri noi se suprapun peste cele vechi. Conor Rollins combină inteligent filmări de arhivă pe 8mm și 16mm, secvențe de pe casete VHS și filmări digitale de mare efect, compunând portretul cinematografic al unui spațiu urban care, la fel ca Janus cel cu două fețe, își arată rând pe rând înfățișarea naturală și cea artificială.
Ce înseamnă azi să fi patriot? Într-un tempo ritmat, împrumutat de la varianta omonimă din muzică, Polonaise analizează fără menajamente, în cheie comică doar în aparență, percepția oamenilor asupra patriotismului. Un concurs plănuit să aibă loc de Ziua Independenței într-un orășel polonez are misiunea să găsească patriotul numărul unu al regiunii. Filmul e construit cu precizie și cu o doză bună de umor: jurații reprezintă la scară redusă societatea poloneză, concursul e un fel de Polonezii au talent, iar concurenții se întrec pe ei înșiși în a-și demonstra dragostea de patrie. În final, cel mai patriot dintre ei pleacă acasă cu un televizor de fabricație japoneză, iar spectatorul rămâne cu un râs amar văzând ridicolul în care cade patriotismul împins dincolo de semnificația de identitate și sens al apartenenței, când încetează a mai fi o virtute.
La marginea unui cartier din Le Port (Insulele Réunion) regizorul Johannes Frese e abordat de un adolescent care îi cere un euro, apoi îl atacă din senin cu o sticlă. În Titan, autorul deplasează centrul de interes de la propria experiență a nefericitei întâlniri către povestea atacatorului. Îl caută pe tatăl băiatului, vizitează familia, stă de vorbă cu ei. Un film despre injustiția sistemică și capacitatea sa toxică de a se auto-reproduce.
Mituri ale culturii occidentale sunt supuse scrutinului lui Ulu Braun în The Hostel, iar în Martin Cries, spațiul urban e denunțat ca teritoriu al violenței și alienării. În Artificial Sunshine, identitatea unui loc pendulează între natural și artificial, împreună cu viețile locuitorilor săi. Patriotismul ca sentiment al apartenenței e tratat cu ironie și umor în Polonaise, în timp ce Titan dezvăluie impactul dezastruos pe care îl are asupra adolescenților pierderea identității într-un climat urban dominat de crimă și violență.
Folosind în stilul său unic tehnica colajului, Ulu Braun creează în The Hostel un spațiu aflat la întretăierea dintre realitate și realitatea virtuală, unde oameni din trecut și din prezent, fie ei creaturi mitologice sau persoane reale, și artefactele lor, se suprapun pe imagini ale unei naturi dramatice. Clădirea dărăpănată a unui han atemporal se află la confluența acestui peisaj politic și social peste timp, undeva în Europa.
Trecem în universul jocurilor pe computer, unde Jonathan Vinel spune în Martin Cries o poveste plină de tandrețe, ascunsă sub o carcasă de violență și mânie. Suntem invitați să ne imaginăm cum, într-o bună zi, constatăm că toți prietenii ne-au dispărut. Atât Martin cât și locurile prin care își caută prietenii pierduți sunt imagini generate de computer, dar vocea care le însoțește e caldă, tandră și profund umană, dând naștere unui contrast puternic. Prietenia e ca un far într-o mare a ostilității urbane, motiv pentru care absența prietenilor provoacă furie și reacții violente. Și totuși, ca un adevărat personaj din jocurile pe calculator, Martin promite, nouă și lui însuși, că își va căuta prietenii toată viața și că nu va muri niciodată.
Artificial Sunshine propune un alt fel de căutare a identității cu o cronică pe trei paliere a localității Blackpool, un loc al contrastelor, un Las Vegas în variantă britanică. Pe de-o parte avem descrierea în imagini superbe a unui orășel la malul mării; apoi latura sa artificială, cu oameni stridenți și zgomote asemenea, „păcănele” și chiar o imitație a lui Elvis. Există și un al treilea strat, profund, construit din rememorări ale copilăriei, care se schimbă continuu pe măsură ce amintiri noi se suprapun peste cele vechi. Conor Rollins combină inteligent filmări de arhivă pe 8mm și 16mm, secvențe de pe casete VHS și filmări digitale de mare efect, compunând portretul cinematografic al unui spațiu urban care, la fel ca Janus cel cu două fețe, își arată rând pe rând înfățișarea naturală și cea artificială.
Ce înseamnă azi să fi patriot? Într-un tempo ritmat, împrumutat de la varianta omonimă din muzică, Polonaise analizează fără menajamente, în cheie comică doar în aparență, percepția oamenilor asupra patriotismului. Un concurs plănuit să aibă loc de Ziua Independenței într-un orășel polonez are misiunea să găsească patriotul numărul unu al regiunii. Filmul e construit cu precizie și cu o doză bună de umor: jurații reprezintă la scară redusă societatea poloneză, concursul e un fel de Polonezii au talent, iar concurenții se întrec pe ei înșiși în a-și demonstra dragostea de patrie. În final, cel mai patriot dintre ei pleacă acasă cu un televizor de fabricație japoneză, iar spectatorul rămâne cu un râs amar văzând ridicolul în care cade patriotismul împins dincolo de semnificația de identitate și sens al apartenenței, când încetează a mai fi o virtute.
La marginea unui cartier din Le Port (Insulele Réunion) regizorul Johannes Frese e abordat de un adolescent care îi cere un euro, apoi îl atacă din senin cu o sticlă. În Titan, autorul deplasează centrul de interes de la propria experiență a nefericitei întâlniri către povestea atacatorului. Îl caută pe tatăl băiatului, vizitează familia, stă de vorbă cu ei. Un film despre injustiția sistemică și capacitatea sa toxică de a se auto-reproduce.
