2019

Stop-cadrul: cea mai absurdă tehnică de la invenția imaginilor în mișcare încoace. Printr-un complex procedeu de duplicare a aceleiași imagini în nenumărate rânduri, se creează iluzia nemișcării. În acest film realizat prin tehnica stop-motion, figurine identice încearcă să ducă la bun sfârșit sarcina imposibilă de a prezerva blocuri de gheață, asemeni unor arhiviști. Mișcările repetitive reanimează animalele capturate în interiorul blocurilor de gheață.

Acțiunea din IN VITRO este plasată în urma unui dezastru ecologic. Un reactor nuclear abandonat sub orașul biblic Betleem a fost transformat într-o livadă enormă. Folosind semințe de moștenire, colectate în ultimele zile înainte de apocalipsă, un grup de oameni de știință se pregătesc să planteze noi culturi în solul de deasupra. În aripa de spital a complexului subteran, fondatoarea livezii, Dunia, în vârstă de 70 de ani, zace pe patul de moarte, în timp ce Alia, în vârstă de 30 de ani, vine să o viziteze. Alia s-a născut în subteran ca parte a unui program extins de clonare și nu a văzut niciodată orașul pe care este destinată să-l reconstruiască.

Nu aflăm nici cine e Mohammad, nici care era muntele corect. Ce aflăm, în schimb, este ceea ce se întâmplă pe muntele greșit: întâlnirea dintre Mili, care încearcă să ducă o viață cinstită, păstorind o turmă de berbeci, amenințați mereu de o lume dură și indiferentă și Avraam, căruia Dumnezeu îi spune în ultima clipă să sacrifice un berbec în locul fiului său. Filmul pune bazele unui proiect mai larg: cel de-a ne apropia de intim pornind de la Biblie, întreținerea relației dintre noi și lume prin reîntoarcerea la povestea Creației. (FID Marseille)

Inspirat de unul dintre miturile fundamentale ale Taoismului, visul lui Zhuangzi, Mary, Mary, So Contrary utilizează imagini found footage preluate de-a lungul a multiple decenii și genuri artistice pentru a spune povestea lui Ma Li, o tânără femeie care cade în depresie după o căsnicie aranjată, semnalat de un vis recurent cu un miel. Însă încercarea ei de a evada din tristul ei destin are efectul opus: aceasta deschide porțile unei noi realități onirice, în care totul și nimic simultan este un vis. (Flavia Dima, BIEFF 2020)

La finalul filmului POROSITY VALLEY, PORTABLE HOLES (2017), Petra fuzionează cu propria sa clonă și și ajunge într-o dimensiune care transcende timpul și spațiul. Se trezește singură pe malul unei insule cunoscută drept “Crypto Valley”. Insula este locuită de numeroase minerale și fragmente de date aflate acum în derivă, după ce, din diverse motive, au trebuit să își părăsească ‘teritoriul natal’. Este o zonă de frontieră, nici “aici”, nici ”acolo” - în alte cuvinte, o insulă. Încă o dată, Petra este supusă unui control al imigranților și trebuie să înfrunte autoritățile care privesc imigranții ca pe niște extratereștrii sau virusuri. Deoarece nu trece examinarea, Petra este încarcerată în centrul pentru detenția extratereștrilor Smart Grid, dar după ce are o halucinație vizuală/auditorie reușește să evadeze, ghidată de o voce care o duce în centrul insulei. Acolo, în peșteri, o întâlnește pe Mama Rocă, un centru de date sau un sistem de stocare a datelor în cloud, o prezență transcendentală care a existat în acest loc de eoni...

C-un ritm lent, covârșitor, dar ascunzând un tumult gata să erupă - așa se vede marea de pe alte țărmuri: nu drept un spațiu meditativ-romantic, ci drept o imensă graniță între două lumi străine. ANAÏS MOOG alternează prin sunet și imagine, o mare neliniște. Apele învolburate și liniștea pământului, a stâncilor. Vocea unei femei, care e de un calm resemnat, fără putere, deplânge pierderea unui copil, ascunzând în spate o forță egală cu cea a valurilor care se izbesc de mal. Marea e văzută ca spațiu omnipotent, pasiv, dar puternic, deopotrivă necesar și demn de dispreț. MOOG se apropie de un univers puternic subiectiv, oniric, în care suferința acestor persoane e ilustrată de visele pe care le povestesc. Un fel de conectare la un astral al suferinței. Marea, moartea, două simboluri de necuprins, bântuite de pierdere. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

ARNOLD SCHWARZENEGGER - THE ART OF BODYBUILDING folosește material neprelucrat, anume filmări originale pe 16mm, pe care regizoare însăși le-a filmat în anii ’70 cu ocazia concursului de culturism Mister Olympia. VANLOO l-a filmat pe Arnold Schwarzenegger, pe atunci Mister Univers, în jurul anilor 1975-1976. În instalația “Sculpting the Body”, artista l-a prezentat pe culturist ca pe o operă de artă vie: unele ipostaze amintesc de „Gânditorul” lui Rodin. Instalația s-a pierdut, însă înregistrările au fost folosite într-o nouă versiune. În acest nou film vedem material dintr-un interviu luat de Raymond Mondini lui Arnold Schwarzenegger, făcut imediat după ediția din 1976 a Mister Olympia, combinat cu înregistrări ale competiției în sine.

MELISA LIEBENTHAL își cartografiază printr-o anchetă personală dar și teoretică, propriul trecut și prezent, cât și propria istorie familială prin imagini utilitare, de tipul Google Maps sau fotografii aeriene, a căror limite încearcă să le transgreseze. Având un arbore genealogic complex - cu un bunic care a migrat dintr-o Germanie ce nu-i putea accepta rădăcinile evreiești, ajuns în Chină unde care se căsătorește, ca mai apoi să migreze iar, către America Latină, tot din motive etnice - Liebenthal adună toate aceste istorii intime, strâns legate de contextul politic al secolului XX. În HERE AND THERE, ea pune toate acestea laolaltă într-o lucrare meta-cinematografică prin care trasează un spațiu geografic al personalului, menținându-se aproape, fizic - prin voice over și apariții spectaculoase în imagine - dar și emoțional, pe tot parcursul acestui proces. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

O mamă și fiica sa pornesc într-o călătorie stranie prin relația lor decăzută. Singure în mașină, mergând spre nicăieri, cele două încearcă să rezolve lucrurile printr-un dialog profund tensionat, confruntațional și melodramatic. Dar înțelegerea celeilalte pare să fie marea problemă în această situație babeliană, iar fiica este la un pas de a renunța la tot. (Călin Boto, BIEFF 2019)

O echipă de filmare urmărește participanții la evenimentul anual din Miami T Ball, în cadrul căruia oamenii se adună pentru a crea tricouri și costume inovatoare în memoria apropiaților care au murit. „Când lucrezi cu mâinile, te vindeci în părți ale corpului aflate mai jos decât cele din care plângi,” spune ea și face un costum din pungi de chipsuri pentru fiul ei decedat. Pentru că îi plăceau mult chipsurile. T este un film și un bal și o ceremonie pentru cei plecați dintre noi și pentru cei care au pierdut pe cineva. Este o manifestare a suferinței, a furiei, și a puterii spirituale a creativității.” (Berlinale)

Între o casă din pădurea atlantică și o fabrică de țânțari modificați genetic de lângă São Paulo, o relație poliamoroasă, non-binară, se luptă pentru a supraviețui unei epidemii ce ia cu asalt Brazilia. În timp ce în fabrică se nasc zilnic milioane de țânțari în eprubete, dinamica de putere dintre Helmut, Calixto și Tao se intensifică. THE BITE e de găsit la intersecția dintre horror, SF și o dramă queer.

Pornind de la un laitmotiv prezent în pictura religioasa medievala, animația picturală a BARBAREI RUPIK reprezintă călătoria unui suflet după moartea gazdei sale, într-un purgatoriu coșmaresc care găsește punctul de echilibru dintre Hieronymous Bosch și Edvard Munch. Texturat și visceral, The Little Soul pare a pune următoarea întrebare: este moartea și descompunerea realmente punctul în care lucrurile se termină totul, sau există un univers întreg dincolo de acestea? Iar dacă răspunsul este da, cum arată acest univers și care sunt regulile sale? (Flavia Dima, BIEFF 2020)

Bine ați venit în era radiației cosmice! În 2021, soarele a avut cea mai redusă activitate de la începutul științei. Compilând povești despre interacțiunile recente cu radiația cosmică la altitudini tot mai mici, THE PHANTOM MENACE este un film de ficțiune stroboscopic despre climă purtat de muzica tehno, la a cărui scriere conversațiile cu diverși oameni care lucrează într-un depozit Amazon au avut un aport semnificativ. Inspirat în primul rând de planurile guvernului american de a instala fragile calculatoare predictive în adânc în subteran pentru a le proteja de acești invadatori antici care vor să vină, filmul folosește imagini diagrame cu rezoluție slabă dar cândva costisitoare produse de aceste calculatoare pentru a chestiona rolul lucratului cu imagini în viitorul subteran apropiat. Avioane prăbușindu-se, computere care se strică și alegeri electorale care nu decurg așa cum trebuie - acestea au fost doar prequel-ul pentru viitor.

Ce mai înseamnă să fi cetățean al unei națiuni, atunci când propria ta identitate e mai degrabă ambiguă? Un grup de performeri multi-generațional și multi-rasial se îmbarcă într-o călătorie din nordul Franței spre Veneția care devine în scurt timp o căutare escapistă a unui “altundeva” ideal, în egala măsură tangibil și imaginar. Folosindu-se de montajul frenetic caracteristic lui PROVOUST, THEY PARLAIENT IDÉALE invită spectatorii să se scufunde în adâncurile universului tentacular al unui utopic subconștient colectiv, alunecând în sublim pe ritmul șoptit al poveștilor spuse de ansamblul de muzicieni, dansatori și magicieni ai filmului.

Precum Méliès, SAMAHA își realizează cinemaul cu mijloace simple. Blocuri de text, afișate peste imagini, listează informații științifice despre furtunile solare și aparatele de radio cu unde scurte, utile pentru a asculta astfel de furtuni, înainte ca narațiunea să devină mai personală (și, eventual, inventată). La persoana întâi, naratorul filmului povestește cum, la sfârșitul anilor ’80, atunci când avea 11 ani, un misterios cuplu britanic locuia lângă apartamentul părinților săi din Liban. Prin pereți, se auzea vocea unei femei, repetând secvențe numerice, pe care familia le considera a fi un ritual spiritist, dar care era mai probabil un cod. (Ela Bittencourt, Sight & Sound)

Viitorul îndepărtat. O stație orbitală de origine necunoscută. Aici, datoria cauzată de curmarea unei vieți va fi, în sfârșit, achitată... prin înviere. Victimele violenței militare din toate timpurile sunt readuse la viață în mod sistematic și îndrumate prin stația care pare foarte familiară. Pe măsură ce personalul constituit din paznici identici le provoacă amintiri confuze și dureroase, cei recent readuși la viață devin conștienți de particularitățile reîntrupării lor: poate lumea celor vii nu este cu adevărat o lume; a fi viu în acest spațiu pare să însemne să fii un simplu exponat. Noi, cei înviați, copleșiți de această a doua viață, vom ajunge la destinația noastră inevitabilă: un loc unde să stăm, să bem ceva și să discutăm.

În BITTERSWEET, regizorul urmărește viața intimă a familiei sale, în special relația dintre mama sa, care suferă de schizofrenie paranoidă acută, și câinele ei, Elsa. Fotografiat și filmat de-a lungul a zece ani, acest film este o încercare a lui Hura de a găsi sensul celor întâmplate și de a le accepta, surprinzându-l pe regizor în timpe ce chestionează și descoperă banalitatea vieții de acasă.

In scurtmetrajul ei de debut, Gabrielle Stemmer exploreaza ceea ce pare a fi una dintre modele cele mai stranii de pe YouTube: vlogurile „Clean With Me”, create de o comunitate exclusiv feminină (și albă) care se filmează în timp ce își curăță casele. Dincolo de fațada curațeniei, a lozincilor inspiraționale și a muzicii de fundal banale, imaginea de „soție exemplară” ascunde o senzație de sufocare, angoasă existențială și depresie profundă. Folosindu-se de un format tip desktop movie, fidel materialelor cu care lucrează, CLEAN WITH ME (AFTER DARK) este o explorare ingenioasă atât a fenomenului de vlogging dar și a disperării resimțite de femeile care sunt încorsetate de rolul lor de gen.

În DESTINY DELUXE, o echipă de filmare este mâncată de vie de un greenscreen. Dar spre deosebire de Trandafirul Purpuriu din Cairo, protagoniștii nu întră într-o altă ficțiune filmică, ci, mai degrabă, ei propriile lor vieți devin cinematografice. O privire intimă asupra tinerilor care trăiesc în Brazilia contemporană. (Flavia Dima)

Regizoarea BEINA XU își începe filmul într-o convenție deja arhicunoscută, cea a unui limbaj cinematografic documentar de sorginte vestică (cadre statice și calofile, de atmosferă) și îl împinge până la tautologie. În imagini vedem universul atenian dezolant al lui Alberto - străzi, interioare, muște pe tavan, o lampă care atârnă din perete, etc. - iar pe plan sonor, auzim comunicarea intenției și problemelor puse de regizoare prin voice over. Suntem prinși într-o oarecare confuzie, pe care Xu o sparge repede, introducând elemente meta-cinematografice, precum o serie de cadre pe care vocea regizoarei le anunță odată ce încep: Atena, mare, dubla unu; cadru cu barca; restaurant indian, interior și tot așa; astfel dejucându-și propriul demers formal. Valoarea procesului epistemologic care rezultă se datorează contrastului dintre imaginea propriu-zisă și chestionarea aparent ludică, dar la obiect a acesteia. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

Într-o revizitare a ficțiunilor speculative de tip călătorie-către-centrul-pământului, Look Then Below poartă spectatorii pe sub ceruri purpurii, peste oceane iridiscente și printr-o pădure luxuriantă de vegetație iradiantă către un nou peisaj antropocenic redat printr-un amestec de imagini filmate pe peliculă de 16mm și CGI. Acompaniat de un voice-over răgușit și distant, scris în maniera unui jurnal de bord, film coboară într-o lume de dincolo alcătuită dintr-o rețea de caverne sculptate în negura timpului, cândva considerate a fi depozitare ale unor civilizații pierdute, care prevestește acum un viitor biotop subteran, ocupat de o specie care va fi evoluat din lumea noastră în declin ecologic. Hipnotic și straniu deopotrivă, filmul estompează limitele dintre trecut, prezent și viitor într-un spațiu liminal, de o frumusețe nepământeană. (Oana Ghera, BIEFF 2020)

WHITE AFRO este un film deceptiv de simplu despre un fenomen cât se poate de complex - cel al aproprierii culturilor marginale de către majoritarii albi, în scopuri auto-estetizante și mercantile. Folsindu-se de un film utilitar de arhivă care descrie tehnicile prin care se fac coafurile de tip permanent, Adoma Owosu folosește imaginea pentru a-și revendica tradițiile. (Flavia Dima)