Embassy of Switzerland

Produs de către IndieLisboa pentru filmul-omnibus Here in Lisbon (compus și din filmele lui Marie Losier, Dominga Sotomayor și Denis Côté), Freud and Friends, de Gabriel Abrantes, este o adevărată cascadă dezlănţuită de parodii. Filmul lui Abrantes este construit ca un show TV, purtând numele omonim, narat de faimosul producător de documentare Herner Werzog, care se duce într-un laborator pentru a-l observa pe cobaiul Abrantes oferindu-se voluntar în experimentele de citire a minții făcute de iubita lui. Abrantes, cunoscut pentru maliția și auto-ironia sa, folosește această oportunitate pentru a rupe bariera unor frici şi dorinţe ale subconştientului (variind de la cele cerebrale la cele corporale), condimentate cu pauze de publicitate (fiți atenți la reprezentarea cu adevărat freudiană a lui Woody Allen!). În substrat găsim aluzii tăioase adresate culturii media despre frumuseţe şi sex, precum şi despre eterna frică de angajament.

Câștigător al marelui premiu al Festivalului Internațional de Scurtmetraj de la Viena, The Breath, de Fabian Kaiser, oferă o privire încântătoare și originală asupra tăriei de caracter a eroului uitat al siguranței societății: pompierul. Cu o atmosferă apăsătoare și fără dialog, documentarul hibrid al lui Kaiser observă un grup de pompieri în timpul rutinei de exerciții fizice, aceștia fiind îmbrăcați în costume portocalii recognoscibile și purtând măștile de oxigen închise ermetic. Mișcarea lor mecanică, făcută cu pași sigurii și încetinită de greutatea echipamentului, exprimă încredere neclintită, dar ochii superiorului lor trădează vulnerabilitatea. Atunci când este rândul lui să-și pună masca, el înaintează pe un coridor labirintic, ce simbolizează ritul de trecere spre frică și necunoscut. Cu răsuflarea întretăiată, suntem martorii transcendenței lui șî, odată ce acesta începe să se curețe pentru următoarea zi, suntem martori la întoarcerea sa inevitabilă în lumea noastră materială. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)

Prezentat în premieră la Festivalul de Film de la Locarno 2015, scurtmetrajul The River Under the Tongue ne conduce într-o călătorie intimă și ne face martori (sau părtași) la încălcarea unor gânduri și dorințe ascunse. După ce citește jurnalul fiicei sale mai mari, o mamă simte înstrăinarea care și-a făcut loc între ele și hotărăște să le ia pe cele două fiice ale ei la o plimbare prin pădure. Deasupra decorului pictural, a imaginilor care întârzie pe buzele, pielea și părul de nimfă ale fiicei celei mari, plutește poezia erotică a însemnărilor din jurnal. După ce toate simțurile ne-au fost asmuțite, perversiunea încălcării intimității este eclipsată de o undă de senzualitate poetic-filosofică. (Andreea Udrea, BIEFF)

În primul cadru, o ceață de rău augur se ridică deasupra unei păduri. Froger stabilește astfel starea de spirit pentru întâlnirea spectatorului cu 'cei neliniștiți', Les Intranquilles, trei tineri în uniforme militare care cutreieră un oraș fantomă. În hoinăreala lor, ei traversează o diversitate de peisaje: un oraș părăsit, un teren stâncos, o pădure - cu o vagă intenție de a ajunge să vadă marea, poate pentru ultima oară. Într-o poveste neconvențională despre camaraderie, aproape fără dialog cu excepția unor scurte confesiuni personale, cei trei par a fi legați de o disperare tăcută, de o lipsă a tranchilității, care îi împinge mai departe către o căutare metafizică. (Teodora Leu, BIEFF 2018)

Ca să evadeze din monotonia cotidiană, Daniel, care are 63 de ani, și-a găsit o preocupare care dă sens existenței sale: lucrează ca figurant pe platourile de filmare. De zece ani, călătorește de la un film la altul, îmbrăcând costumele celor mai diverse personaje. Latura ficțională a cinema-ului este ceea ce îl atrage, îl face să viseze și îl îndeamnă să lase în urmă o existență banală. (HEAD Genève)

În Genesis (titlul filmului e dat de pseudonimul pe care îl folosește Daniel), Lucien Monot reușește o compoziție cinematografică ingenioasă, care redă nu atât portretul unui personaj cât povestea întâlnirii dintre un regizor foarte tânăr și un om mult mai în vârstă, cu o pasiune comună pentru cinema.

Dacă teoria lui Jung e valabilă și „fiecare mamă își conține fiica și fiecare fiică își conține mama”, nu e de mirare că relația mamă-fiică e departe de a fi suavă și trandafirie, din moment ce conflictului între generații i se adaugă o permanentă confruntare cu o altă ipostază a propriului sine. În scurtmetrajul She/Her, Sonja Wyss face anatomia unei astfel de relații, dezvăluind strat după strat resentimente, dezaprobare, răzvrătire și stânjeneală, până când ajunge la miezul bine ascuns și fragil de afecțiune. Portretul unei mame, conformistă, de vârstă și clasă mijlocie, e trasat coregrafic prin mișcări reținute, în contrast cu izbucnirile de revoltă ale fiicei. În cele din urmă, dansul frenetic al acesteia din urmă se va dizolva în reconciliere tacită. În fond, mama e o versiune viitoare a sinelui propriu. (Adina Marin, BIEFF 2017)

'Totul era bine. Departe de orice rău.' – rostește o voce la începutul filmului lui Max Philipp Schmid, repetat și convingător, făcând aluzie la un Paradis (pierdut). În schimb, spectatorul este purtat printr-o seră artificială care imită Grădina Edenului, unde personajul lui Adam este jucat de un bărbat de vârstă mijlocie, din clasa de mijloc, ce răsfoiește o colecție de fișe și uneori recită la un microfon citate din Biblie, Rousseau, Der Spiegel, Hesiod și dintr-o grămadă de savanți. Discursul care rezultă este un complex de idei multi-fațetat, ce reconstituie istoria grădinii ca spațiu primordial protejat, de la sensul literal al cuvântului persan pairidaēza (îngrădire) până la tendința socială actuală către recluziune, tânjind, în același timp, după paradisul pierdut. (Adina Marin, BIEFF)