2016

Ghidați de o voce suspicioasă și de filmări realizate de cineva din interior, avem șansa unei priviri în exclusivitate în culisele intrigilor malefice ale unei națiuni. Țara? Iran. Operațiunile sale secrete? Dezvoltarea armelor nucleare și un program la nivel național de instruire având ca scop terorismul subversiv internațional. Puțin câte puțin, atracțiile turistice ale unei țări și farmecul său cultural sunt întoarse pe dos, alimentând tehnicile occidentale de propagare a fricii. O re/deconstrucție înfricoșătoare a manipulării media ca propagandă, fapt care a devenit atât de răspândită în era digitală, Empire of Evil ne îndeamnă să punem la îndoială mesajul, căutând în el fisuri didacticiste (sau luptători de gherilă în chip de pui și roboți ucigași deghizați în manechine). (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2018)

Al doilea din ciclul de filme autobiografice pe care și le propune autorul (primul fiind The Dance of Reality, proiectat la BIEFF 2014 în cadrul programului special Focus Jodorowsky), Endless Poetry înfățișează un Alejandro Jodorowsky aflat la începutul vârstei adulte, în atmosfera eclectică a capitalei chiliene Santiago a anilor 1940-50. Este momentul în care se hotărăște să se facă poet, iar destinul îl aduce în compania boemei artistice a vremii: Enrique Lihn, Stella Diaz Varín, Nicanor Parra și mulți alți artiști tineri și promițători, necunoscuți pe atunci, care aveau să devină titani ai literaturii latino-americane. Endless Poetry este o poveste a experimentării poetice; povestea unor tineri cu totul speciali, care au trăit așa cum puțini au avut curajul s-o facă înaintea lor: cu senzualitate, autenticitate, nebunie și deplină libertate.
 
„Trecut bine de 80 de ani, Jodorowsky reușește să se re-inventeze în modul cel mai spectaculos și mai cel mai improbabil. Endless Poetry dă dovadă de un șarm și de o sensibilitate copleșitoare. Este cel mai accesibil film pe care regizorul l-a făcut până acum, și, probabil, cel mai bun.” (Owen Gleiberman, Variety)
 
„Regizor de filme-cult și guru al psiho-magiei, Alejandro Jodorowsky se ridică la nivelul așteptărilor stârnite de propria sa reputație, realizând, cu Endless Poetry, un film care trece de la suprarealism la acțiune, fără a devia de la firul narativ central, un film la care vor rezona atât cei nefamiliarizați cu simbolismul, cât și cei obișnuiți cu structurile și personajele bizare pe care artistul le crează.” (Fabien Lemercier, Cineuropa)
 
Alejandro Jodorowsky a găsit o nouă impresionantă sursă de energie la vârsta de peste 80 de ani, realizând această fermecătoare trilogie autobiografică, la fel de halucinantă precum un vis indus de narcoticul laudanum. (Peter Bradshaw, The Guardian)

Avem nevoie de natură - declară ferm societatea citadină. Prin urmare, natura e omniprezentă: sala de așteptare de la dentist e o plajă tropicală (fototapet), balconul e înverzit de iarbă (de plastic), iar sala de conferințe e o pădure tropicală (din nou fototapet). Totul e material sub incidența copyright-ului, desigur, dar cine o să cerceteze dacă autorul și proprietarul de drept, adică Natura însăși, și-a dat permisiunea de utilizare? Sebastian Mulder juxtapune ingenios reprezentări ale naturii luxuriante cu imagini anoste ale urbanului de beton și oțel, în așa fel încât devine dificil să discernem între imitație și original. Chiar dacă autorul susține că spectatorul e cel care trebuie să tragă concluziile, ne punem totuși întrebarea absurdă: oare plantele artificiale o să moară atunci când n-o să ne mai prefacem că le udăm? (Adina Marin, BIEFF 2018)

Însușindu-și noțiunea lui Jean Baudrillard conform căreia realitatea este un construct iar lumea a fost înlocuită de propria sa reprezentare, The Lost Object se concentrează pe obiectele de pe un platou de filmare și pe echipa care le filmează. Absența sunetului diegetic, un soundtrack nu întâmplător bizar și mișcarea extrem de lentă a camerei de filmat (accentuată prin slow motion), sunt elemente care creează impresia că platoul de filmare în sine  și realitatea filmării ce se desfășoară sunt la fel de stranii, distante și artificiale. Filmul lui Sebastian Diaz Morales își asumă astfel propriul caracter ficțional, proclamând totodată artificialitatea lumii reale. Rămâne o provocare pentru spectator să descopere semnificația sau semnificațiile cuburilor de sticlă prezentate în film. (Ioana Florescu, BIEFF 2018)

Construit din zece părți despărțite în mod echilibrat de un cântecel trist pentru copii (interpretat în playback de autorul îmbrăcat în rochie), Through the Backdoor e o serie de viniete în care mama lui Natour (văduvă) și fratele său geamăn duc la îndeplinire diverse însărcinări. Regulile fiecărui episod nu sunt foarte clare, dar nici nu sunt greu de recunoscut (o muscă urmărită cu privirea; răspunsuri în sincron ale celor doi frați la întrebările mamei; concurs de râgâieli sau supt lapte din sticlă). Puse laolaltă, aceste manifestări bizare ale întrecerii între frați și devotamentului matern converg într-un portret al interdependenței și unității familiale. Cu malițiozitate cordială, confesiunile în formă de performance ale lui Natour despre nevoia sa emoțională (și artistică) de siguranță, atenție și afecțiune, ne permit să intrăm în miezul existenței lui familiale, pe ușa din spate. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2018)

Transpunere animată pe computer a unei patrule sud-coreene de-a lungul zonei demilitarizate (DMZ) aflate la granița cu Coreea de Nord, 489 Years, de Hayoun Kwon, pune problema (im)posibilității de a reprezenta și experimenta spațiul tranzițional al granițelor - văzute ca limite ce separă mai mult decât simple geografii. Folosind unghiul subiectiv al gamer-ului (FPS - First Person Shooter), acuratețea foto-realistă a CGI-ului și imageria vivantă a storytelling-ului, naratorul ne poartă pe traseul său obișnuit prin zona demilitarizată, sub camuflajul întunericului și amenințarea iminentă a inamicului nevăzut. Până când un moment de teroare îl țintuiește locului, devenind o clipă magică, în care frumosul i se revelează într-unul dintre cele mai neașteptate locuri. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)

Era de așteptat ca eternul provocator Gabriel Abrantes să creeze o ireverențioasă poveste falică despre sculptura lui Brâncuși numită Principesa X. Exact asta este A Brief History of Princess X: o cronică episodică sumară a celebrei lucrări de (infamă) notorietate a sculptorului și a firelor narative încărcate de erotism care fac legătura între conceperea lucrării în atelierul lui Brâncuși, cea care i-a fost model (Principesa Marie Bonaparte), studiile ei revoluționare în materie de sexualitate feminină și, în fine, plasarea - și impactul - sculpturii în spațiul muzeal. Dacă e adevărat că cinema-ul funcționează ca o pânză pe care ne proiectăm dorințele, atunci abstinența pe care o simțim în umorul subversiv juvenil specific lui Abrantes e un omagiu emoționant și plin de respect adus fragilității umane ce se ascunde sub masca curajoasă a artei. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)

Titlul filmului se referă la modul în care ochiul uman se adaptează la condiții de întuneric, devenind mai sensibil la nivele de luminozitate scăzută. Lucrând într-un studio întunecat, cu o singură sursă de lumină și filmând pe peliculă pozitivă de 16mm, Gehman explorează fenomene vizuale aflate la limita perceptibilității, creând imagini corespondente celor experimentate cu ochii închiși. Filmul avansează ideea că imagini puternice pot fi generate chiar de sistemele corpului însuși; în acest sens, Dark Adaptation reprezintă traseul epic al unei călătorii interioare. (Berlinale Forum Expanded)

Filmul Hashti Tehran prezintă spațiile periferice la confluența dintre urban și suburbie aflate la marginea Teheranului. Daniel Köttler dezvăluie patru astfel de spații de tranziție, pătrunzând în părți ale Iranului care sunt vizibile doar rareori celor din afară. Panoramările lente ale camerei peste clădiri și peisaje sunt accentuate de conversații dintre agenți imobiliari și clienții lor sau locuitori din zonă, despre expulzare și despre migrație. Hashti Tehran spune povestea modului cum sunt generate spațiile sociale, care nu are legătură cu centralitatea ci mai degrabă cu ocuparea și folosirea lor de către oameni. (Berlinale Forum Expanded)

O plajă îngheţată în timp, ca într-un instantaneu: oamenii se bucură de soare, un copil îşi mănâncă îngheţata, în timp ce tatăl îl pozează. Însă în cadru apare încă un personaj. Înaintând cu greu prin valuri către uscat, un grup de refugiaţi se îndreaptă către siguranţa incertă a plajei, scăpaţi de moartea aproape sigură. Prezentat în premieră la Berlinale 2016 şi inspirat de o fotografie de Juan Medina, Summer este un comentariu politic inteligent şi ingenios despre criza umanitară contemporană. Combinând modelarea 3D cu filmarea pe 16 mm, filmul plasează în contrast noţiunile de stază şi mişcare, de moment şi durată şi dezvăluie cât de eliberator este faptul de a-ţi fi recunoscute suferinţele, dar şi cât de limitate sunt de fapt posibilitățile fotografiilor de a spune poveştile pe care le consumăm cu atâta ușurință. (Diana Mereoiu, BIEFF 2017)

Soarta Julietei ar fi fost poate și mai crudă, dacă nu l-ar fi văzut cu ochii ei pe Romeo mort - scenariu de tipul 'ce-ar fi fost dacă' plauzibil ca introducere a filmului în care Manon Coubia concentrează expresia cinematografică a unei vieți deznădăjduite. O femeie își petrece aproape întreaga viață așteptând ca zăpezile eterne să se topească și să îi redea trupul soțului ei, un alpinist mort într-un accident în timpul unei expediții pe Mont Blanc. Sub privirea camerei și în acompaniamentul șuieratului de vânt, cearșafuri răvășite devin munți acoperiți de zăpadă. Soția zace pe pat perpetuu, visând la trecerea anotimpurilor, pe care o percepem în forma unui time-lapse accelerat. Rătăcind prin timp și prin stări sufletești, The Fullness of Time (Romance) este fundamental un film despre dragostea eternă și despre puterea nelimitată a cinema-ului de a pătrunde în esența trăirilor umane. (Ioana Florescu, BIEFF 2017)

Artificial Sunshine propune o cronică pe trei paliere a localității Blackpool, un loc al contrastelor, un Las Vegas în variantă britanică. Pe de-o parte avem descrierea în imagini superbe a unui orășel la malul mării; apoi latura sa artificială, cu oameni stridenți și zgomote asemenea, 'păcănele' și chiar o imitație a lui Elvis. Există și un al treilea strat, profund, construit din rememorări ale copilăriei, care se schimbă continuu pe măsură ce amintiri noi se suprapun peste cele vechi. Conor Rollins combină inteligent filmări de arhivă pe 8 mm și 16 mm, secvențe de pe casete VHS și filmări digitale de mare efect, compunând portretul cinematografic al unui spațiu urban care, la fel ca Janus cel cu două fețe, își arată rând pe rând înfățișarea naturală și cea artificială. (Adina Marin, BIEFF 2018)

Un grup de heruvimi dolofani se înghesuie în jurul unei limbi tăiate, pe care o lovesc cu ciocane de lemn. Această gravură datând de acum o jumătate de mileniu simbolizează pedeapsa aplicată libertății cuvântului și deschide calea pentru o analiză amplă pe care Ayhan and Me o întreprinde asupra cenzurii care a atins cote alarmante în Turcia zilelor noastre. belit sağ înglobează povestea procesului de interdicții succesive suferit chiar de proiectul de față într-o meditație profundă asupra eticii reprezentării. Alternând descrierea momentelor în care proiectul a fost respins în mod repetat și opinii ale unor gânditori celebri despre libertatea de expresie, Ayhan and Me construiește progresiv un eseu cuprinzător despre puterea imaginilor și, implicit, despre puterea și responsabilitățile celor care le controlează. (Ioana Florescu, BIEFF 2018)

Cu acțiunea plasată într-o metropolă dintr-un viitor distopic nu foarte îndepărtat, ESIOD 2015 este o viziune lirică asupra unei iminente singularități financiare, în care o comodificare centralizată a transformat tot ce există în valoare monetară: de la spații urbane și structuri sociale, până la memoria noastră colectivă. Protagonista, întâmpinată de sterilitatea silențioasă a arhitecturii moderne și de voci fără trup, pătrunde în centrul orașului într-o stare de uluire. Străbătând acest babylon citadin ostil și trecând prin puncte de control stil ghetou, ajunge la destinație: sediul central al băncii care stochează toate datele, finanțele și amintirile societății. În timp ce managerul virtual o ghidează în accesarea contului, corpul devine performativ, iar memoria colectivă și istoria se dizolvă în pointilism virtual. În spatele emoțiilor manifeste ale protagonistei se află un secret bine ascuns din calea algoritmilor singularității - un element subversiv menit să declanșeze revoluția din interior. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)

Într-un exercițiu de auto-exorcizare, Alexandru Petru Bădeliță face cronica tulburătoare a copilăriei sale traumatizante, într-o complexă compoziție cinematografică cu multiple straturi narative și tehnici artistice. I Made You, I Kill You (Eu te-am făcut, eu te omor) exprimă textual puterea de viață și de moarte pe care un paterfamilias o are asupra familiei sale, și funcționează perfect ca motto al societății patriarhale ce guvernează viața din satul natal al autorului. Colaje cu fotografii de familie și desene din copilărie sunt mixate cu secvențe de animație și elemente suprarealiste într-un întreg cinematografic captivant. Succesiunea de narațiuni din off completează tabloul sumbru al unei copilării trăite într-un mediu familial toxic. Din narațiunea tatălui răzbat, ca un ecou, aceleași relatări despre bătăi și abuzuri, suferite de el însuși, copil fiind. Realizăm astfel că, de fapt, nu e un monstru; pur și simplu nu cunoaște un alt fel de viață. I Made You, I Kill You spune, fără compromisuri, o poveste dureroasă despre o lume în care asemenea experiențe nu sunt o excepție, ci un mod de viață. (Adina Marin, BIEFF 2017)

Filmul III dezbate problematica violului și a hărțuirii sexuale prin expunerea a trei cazuri din trei țări: China, Vietnam și România; este urmărit și modul cum aceste cazuri au fost respinse în mod similar, de către autorități.

„Un cuvânt nu este o entitate simplă și separată, ci o parte a altor cuvinte”, spune Virginia Woolf în ultima ei înregistrare cunoscută, așa cum apare ea în Man de Maja Borg. Din moment ce limbajul creează realitatea pe care o descrie, atunci nici un aspect al realității nu va fi „o entitate simplă și separată”. Jucându-se în mod inteligent cu această idee, regizoarea, gravidă, reconstituie reprezentări-clișeu ale masculinităţii, secătuind aceste imagini și stereotipii de sensul lor iniţial. Combinaţia de peliculă Super 8mm cu animație tip acuarelă pe negativ trasează o paralelă inovatoare și plină de vitalitate între capacitatea organismului de a da naştere unei vieţi noi şi capacitatea artistului de a crea noi sensuri. (Diana Mereoiu, BIEFF 2017)

Pornind de la textul omonim al lui Albert Camus, filmul Sisyphus 2.0 de Luiza Pârvu și Toma Peiu este un compendiu vizual al umanității aflate în căutarea sensului. Construit din înregistrări reale ale camerelor de supraveghere, filmul își asumă perspectiva lor omniscientă, începând ca o asamblare de momente cotidiene de tipul „o zi din viața” cetățeanului globalizat, însoțite de un voice-over care revizitează mitul lui Sisif. Pârvu și Peiu pun sub semnul întrebării, într-o manieră plină de umanism și sensibilitate, sensul căutării, în timp ce violența și cataclismele naturale provocate de om - reversul impulsului creativ al naturii umane - zdruncină existența cotidiană a oamenilor aflați sub observație. În cele din urmă, încrederea câștigă în fața fatalismului, căutarea devine însuși sensul, iar finalul filmului, într-un gest nobil, ne liniștește cu cântecul de leagăn al speranței. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)

Urmărind procesul de creare - într-un studio olandez - a unei statui care înfățișează un bărbat alb de vârstă mijlocie și trecând apoi, oarecum neașteptat, la interviuri realizate în locație cu membri ai populației Asmat din Papua Noua Guinee, The Double analizează procesul de fabricație - a individului și a reprezentării sale - dintr-o dublă perspectivă. În timp ce asistăm la construirea fizică a statuii, realizată cu o minuțiozitate de-a dreptul neliniștitoare, voci din off oferă narațiuni divergente privind identitatea și personalitatea modelului. Prin diversele lor grade de fabricație, aceste perspective adesea contradictorii, în loc să dezvăluie, accentuează misterul în care e învăluită adevărata identitate a bărbatului. The Double pune astfel sub semnul întrebării însăși existența posibilității de a accesa cu adevărat esența reală a unei ființe umane, adresând inteligent problematica relației dintre culturi, dintre noi și ei, temă ce ține de interesul îndelungat al celor doi autori pentru post-colonialism. (Ioana Florescu, BIEFF 2017)

Holot este un centru de detenție situat în deșertul israelian, în apropiere de granița cu Egiptul. Centrul adăpostește solicitanți de azil din Eritreea și Sudan care nu pot fi trimiși înapoi în țările lor, dar nici nu au vreo speranță de a fi admiși în Israel din cauza politicii acestei țări privind azilul și refugiații. Regizorul de teatru Chen Alon și cineastul Avi Mograbi au inițiat un atelier teatral la care au participat câțiva dintre ei, cu situații dintre cele mai precare. Noam Enbar a creat prin The Rain Is Gone o compoziție care e în același timp o improvizație și lucrare bine structurată, performerii fiind participanții la atelier. Lucrarea preia un cântec popular israelian dedicat recoltei și asociat noțiunii de kibbutz și îl transpune într-o incantație polifonică plină de expresivitate. (Berlinale Forum Expanded)

Judecând după primele cadre, ne așteptăm să vedem o dramă realistă de viață profesională sau un thriller răsuflat. Cu o schimbare rapidă de tonalitate, scurtmetrajul Timecode, nominalizat la Oscar, dă de înțeles că nu va fi nici una, nici alta. Diego și Luna, care lucrează în ture în camera de supraveghere a unui parking, găsesc o cale de evadare din rutină, atunci când Luna descoperă din întâmplare o filmare a camerelor de supraveghere, în care Diego, colegul ei din tura de noapte, dansează în parcarea pustie. Descoperirea o inspiră să îi răspundă tot cu o înregistrare, a propriului ei dans. Astfel ia naștere un dialog coregrafic secret, a cărui intensitate crește până la un moment de întâlnire, când mișcările lor armonizate devin o afirmare a eliberării de monotonie, alienare și constrângeri. Juanjo Giménez propune o schimbare surprinzătoare de perspectivă, transformând camerele de supraveghere, cu privirea lor unidirecțională și intruzivă, în instrumente ale comunicării și eliberării și sugerând astfel că oamenii pot crea spațiul necesar împlinirii lăuntrice chiar și în cele mai ostile locuri și împrejurări. (Ioana Florescu, BIEFF 2017)

Clădirile multicolore dintr-un oraș din Qatar imită arhitectura venețiană. Dar aici, casele sunt goale, iar apele canalului sunt nemișcate. O cameră de filmat se aventurează să arunce o privire iscoditoare dincolo de misterioasele fațade. Turtles Are Always Home e o expediție intimă în căutarea lui acasă într-o lume efemeră. (Chicago Film Festival)

Acesta este un scurt eseu despre importanța pe care o are pentru fiecare dintre noi sentimentul de acasă și despre căutarea acesteia într-un mediu tranzitoriu. Este o călătorie personală către sine, cu o cameră care observă tot felul de lucruri și își oferă răgazul de a privi clădirile și împrejurimile doar pentru a se reflecta în ele. (Rawane Nassif)

Realitatea şi ficțiunea se întrepătrund în We All Love the Seashore, un documentar hibrid nominalizat pentru Premiile Academiei Europene de Film, ce spune povestea unui grup de refugiați blocați între granițe. Adoptând o perspectivă revigorantă în care imigranții devin co-creatori mai degrabă decât personaje într-o poveste, regizoarea explorează ideea narațiunilor impuse și a granițelor ficționale. Imagini hipnotice ale mării conferă filmului o alură de irealitate poetică. Mituri ale trecutului colonial și conversații zilnice se întrepătrund cu aspirații legate de viitor, într-un scurtmetraj asemeni unui act de echilibristică între inocență și ezoteric. (Diana Mereoiu, BIEFF 2017)

What Happened to Her este o explorare criminalistică a obsesiei noastre culturale pentru imaginea cadavrelor feminine pe ecran. Combinând secvențe din filme de ficțiune şi din seriale TV poliţiste cu experiența unei actrițe distribuite în roluri de moartă, filmul este o meditație critică asupra motivului cadavrului feminin. Narațiunea vizuală a genului, consolidată prin repetiţie insistentă și penetrantă, se dezvăluie ca un tablou vivant atent structurat. În același timp, experiențele de fizic invadat și de exploatare povestite de vocea actriței destramă iluzia. Rezultatul goleşte de conţinut un clişeu filmic care revine mereu, cu atracție magnetică. (Kristy Guevara-Flanagan)