Olanda

Pedofilia – un tabu care stârnește o aversiune imediată și neclintită, dar ce-ar fi dacă morbul te-ar atinge chiar pe tine? Among Us, realizat de Guido Hendrikx, ne poartă prin confesiunile a trei pedofili ascunși, cu studii, care își descriu istoriile de descoperire, reprimare și reconciliere (imposibilă?) față de această tulburare. Hendrikx captează încântarea poetică și confuzia amețitoare a declicului vizual, mărturisit lor înșiși de către cei trei subiecți, prin concentrarea asupra paletei de nuanțe de gri a cinematografiei alb-negru. Fără a fi speculativă, fără să caute să iște vâlvă prin prezentarea dimensiunii tulburătoare a subiectului său, Among Us este o platformă lipsită de critică pentru mărturisirea traumei de o viață provocate de reprimare. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)

Într-o încercare de a-și trasa propria existență pe coordonate de 'timp', 'spațiu' și istorie familială, Martijn Veldhoen direcționează camera de filmat către istoria mamei sale, într-un experiment cinematografic unic. Time and Place, A Talk with My Mom spune povestea a cincizeci de ani din viața mamei lui Veldhoen. Ea s-a îndrăgostit de tatăl lui și au avut patru copii împreună. Au urmat o despărțire dureroasă și anii grei în rolul de mamă singură a patru copii. Dincolo de amintirile sale, suntem martorii turbulentelor schimbări culturale și sociale din anii '60, '70 și '80. Neavând la dispoziție suficient material video înregistrat, Martijn Veldhoen utilizează cu măiestrie reconstituiri vizuale originale pentru a crea o narațiune personală și sensibilă (Adina Marin. BIEFF)

Renumitul artist român Călin Dan își marchează întoarcerea în selecția festivalului cu Still Life, Poire Gelée, o lucrare meditativă complementară filmului său din 2012, Still Life, 20th C. Dacă primul film se încadra în tradiția filmului documentar și de ficțiune, Still Life, Poire Gelée pătrunde mai profund pe tărâmul conceptual al artei video. Idei de formă arhitecturală, memorie și filiație maternală – toate se încheagă în ciclul simbolic al vieții, zugrăvit prin acumularea graduală și eroziunea definitivă a unui morman de praf alb. Dedesubtul lui se află forma feminină, liniștită și contemplativă, pulsând în ritmul vieții, în interiorul granulelor timpului. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)

Talentul, viziunea și filosofia reputatului cineast Eisenstein îl aduc alături de Shakespeare și Beethoven, puțini regizori reușind să atingă acest nivel. În urma lansării revoluționarului Battleship Potemkin, cineastul a cunoscut un succes răsunător pe mapamond și a fost invitat în Statele Unite. Eisenstein a fost respins de lumea Hollywood-ului și a primit critici malițioase din partea conservatorilor. În 1931, a plecat în Mexic, pentru a discuta despre realizarea unui film din fonduri private puse la dispoziție de către simpatizanții americani ai comunismului, conduși de către scriitorul american Upton Sinclair. Experiența senzuală pe care trăit-o în Mexic a avut o semnificație crucială în viața și cariera lui Eisenstein - a reprezentat o punte între primele succese ale carierei sale - Strike, Battleship Potemkin-, și October, care i-a adus faima la nivel internațional și parcursul ezitant care a urmat, cu Alexander Nevsky, Ivan the Terrible și The Boyar's Plot. (Peter Greenaway)

Prezentând 'cele 10 zile în Mexic care l-au transformat' pe cel mai mare regizor de filme mute al Rusiei, Eisenstein in Guanajuato încununează încercările fervente ale lui Peter Greenaway de a surprinde cea mai importantă experiență personală și momentul de intensă frustrare profesională ale idolului său. Filmul sugerează cu satisfacție că aceste momente au coincis cu pierderea virginității lui Eisenstein, la vârsta de 33 de ani, eveniment petrecut la mii de kilometri de țara sa (încă) homofobă. Determinat să vitalizeze o latură a cinematografiei care, după spusele sale, a stagnat în ultimii 90 de ani, de când Sergei Eisenstein a lansat Strike, Greenaway a realizat cu măiestrie un film biografic neconvențional și cu o doză scandaloasă de profan ce ar putea fi apreciat la adevărata sa valoare peste zeci de ani. (Peter Debruge, Variety)

Încărcat erotic și conceput cu măiestrie, Eisenstein in Guanajuato este primul dintre cele două titluri dedicate unor momente din viața cineastului sovietic Sergei Eisenstein, un film ce dovedește că Peter Greenaway nu și-a pierdut nicidecum originalitatea. La vârsta de 72 de ani, regizorul britanic de excepție își păstrează abilitatea de a uimi. Un experimentalist din ce în ce mai provocator, Greenaway aparține unei categorii rare, cea a regizorilor care reușesc să încânte și să zăpăcească, să provoace și să șocheze, trăsătură valabilă chiar și în ultima sa perioadă de creație. Vizionarea acestui film provoacă o plăcere vinovată - este un îndrăzneț portret filmic al unei legende ruse și  analizează fără menajamente orientarea sexuală a acestuia într-un fel care nu ar fi fost vreodată posibil în țara sa natală. (Nicholas Bell, ioncinema.com)

A mai trecut un veac pe bătrânul continent... Armate numeroase zdrobesc inima civilizației, iar salvele de tun își iau din nou tributul. În vâltoarea masacrului și distrugerii, sunt șterse de pe fața pământului toate lucrurile mărețe, magnifice și sacre, tot ce a fost construit în milioane de minute și ore de muncă asiduă. Jacques Jaujard și Contele Franziskus Wolff Metternich au colaborat pentru a proteja și păstra valoarea inestimabilă a Muzeului Luvru. Aleksandr Sokurov le spune povestea. El explorează relația dintre artă și putere și se întreabă ce ne spune arta despre noi înșine, chiar în mijlocul unuia dintre cele mai devastatoare conflicte cu care s-a confruntat omenirea.

Cu acest film sofisticat, complex și pe de-a-ntregul captivant, Aleksandr Sokurov aruncă o nouă privire visătoare asupra muzeului și realizează un film poetic în proză sau un tablou-instalație animat, în care îmbină cadre din jurnale de știri cu imagini stranii de deasupra străzilor Parisului contemporan (filmate, probabil, cu o dronă) și scene fantastice dramatizate. La treisprezece ani de la Arca rusească – binecunoscutul film construit dintr-un singur plan-secvență, o călătorie prin Muzeul Hermitage din St. Petersburg – Sokurov ajunge acum la Muzeul Luvru din Paris. Francofonia prezintă numeroase încercări de definire a culturii franceze și europeane și a rolului muzeului de a conserva arta și de a oferi o înțelegere a ceea ce înseamnă să fii om. (Peter Bradshaw, The Guardian)

Ar fi imposibil să realizezi o descriere concisă și exactă a filmului Francofonia, întrucât meditația densă și îmbogățitoare a lui Sokurov asupra Luvrului, în general, și asupra stării muzeului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în special (dar nu exclusiv) nu poate fi categorisită. Când vezi trailer-ul filmului, ai impresia că e o dramatizare sokuroviană a relației incerte dintre curatorul Luvrului din timpul războiului și ofițerul nazist însărcinat cu prezervarea patrimoniului artistic al Franței. Totuși, urmărind filmul, iese la iveală o imagine mai amplă, în care Sokurov expune Parisul per ansamlu și conceptul filosofic al unui mare muzeu. (Jay Weissberg, Variety)  

În Information Skies imaginile există înaintea Cuvântului care le creează. Un cuplu de tineri cu ochelari VR se retrage în pădure. Un voice-over criptic combină fragmente de gânduri şi realități diferite. Elemente vizuale ce amintesc de primii ani ai PC-ului, secvenţe reale, onirice, animații abstracte și avatare în stil anime desfid noțiunea arhaică a realității ca fiind înrădăcinată în materialitate. În epoca tehnologiei experimentale, ponderea datelor afectează înțelegerea lumii din jurul nostru. Cu percepția împinsă la limită, unde adevărul și credința sunt interschimbabile, conceptul de realitate este depășit. (Diana Mereoiu, BIEFF 2018)

Avem nevoie de natură - declară ferm societatea citadină. Prin urmare, natura e omniprezentă: sala de așteptare de la dentist e o plajă tropicală (fototapet), balconul e înverzit de iarbă (de plastic), iar sala de conferințe e o pădure tropicală (din nou fototapet). Totul e material sub incidența copyright-ului, desigur, dar cine o să cerceteze dacă autorul și proprietarul de drept, adică Natura însăși, și-a dat permisiunea de utilizare? Sebastian Mulder juxtapune ingenios reprezentări ale naturii luxuriante cu imagini anoste ale urbanului de beton și oțel, în așa fel încât devine dificil să discernem între imitație și original. Chiar dacă autorul susține că spectatorul e cel care trebuie să tragă concluziile, ne punem totuși întrebarea absurdă: oare plantele artificiale o să moară atunci când n-o să ne mai prefacem că le udăm? (Adina Marin, BIEFF 2018)

Bunurile personale sunt mărturii materiale ale unor istorii personale, care evocă sentimente, gânduri și idei ce au legătură cu experiențe din trecut. În contextul războiului și al supraviețuirii, astfel de obiecte devin semnificanți în același timp reconfortanți și dureroși ai unei lumi pierdute sau devenite inaccesibile. În multe cazuri, ele sunt păstrate și prețuite, căpătând uneori un anumit grad de sanctitate, dar amintind în permanență de un trecut devastator. Filmul lui Yael Bartana, Tashlikh (Cast Off) funcționează ca o platformă atât pentru autorii, cât și pentru supraviețuitorii unor genocide sau persecuții etnice, unde și unii și alții se confruntă cu conexiuni personale în forma lor materială, care îi leagă de ororile trăite. (Berlinale Forum Expanded)

Însușindu-și noțiunea lui Jean Baudrillard conform căreia realitatea este un construct iar lumea a fost înlocuită de propria sa reprezentare, The Lost Object se concentrează pe obiectele de pe un platou de filmare și pe echipa care le filmează. Absența sunetului diegetic, un soundtrack nu întâmplător bizar și mișcarea extrem de lentă a camerei de filmat (accentuată prin slow motion), sunt elemente care creează impresia că platoul de filmare în sine  și realitatea filmării ce se desfășoară sunt la fel de stranii, distante și artificiale. Filmul lui Sebastian Diaz Morales își asumă astfel propriul caracter ficțional, proclamând totodată artificialitatea lumii reale. Rămâne o provocare pentru spectator să descopere semnificația sau semnificațiile cuburilor de sticlă prezentate în film. (Ioana Florescu, BIEFF 2018)

Oscilând între sunet, liniște, cuvinte și muzică, AAA (Mein Herz) prezintă o cântăreață care interpretează alternativ patru compoziții diferite într-un plan-secvență în cadru fix. Filmul ne confruntă astfel cu un fel de zapare de canale TV inversă, în cazul de față schimbările abrupte între compozițiile individuale și diversele registre sonore realizându-se nu (numai) prin intermediul unei întreruperi de ordin mecanic, ci datorită capacității impresionante a protagonistei de a-și controla expresia facială și corzile vocale. AAA (Mein Herz) reușește astfel să creeze o compoziție polifonică, permițând fiecărei sub-compoziții din alcătuirea ei să își păstreze propriul ritm. Prin această lucrare, Katarina Zdjelar ne arată că o perfectă stăpânire a actoriei și a schimbării coloanei sonore poate face ca mai multe temporalități să coexiste într-un singur cadru. (Ioana Florescu, BIEFF 2018)

ARNOLD SCHWARZENEGGER - THE ART OF BODYBUILDING folosește material neprelucrat, anume filmări originale pe 16mm, pe care regizoare însăși le-a filmat în anii ’70 cu ocazia concursului de culturism Mister Olympia. VANLOO l-a filmat pe Arnold Schwarzenegger, pe atunci Mister Univers, în jurul anilor 1975-1976. În instalația “Sculpting the Body”, artista l-a prezentat pe culturist ca pe o operă de artă vie: unele ipostaze amintesc de „Gânditorul” lui Rodin. Instalația s-a pierdut, însă înregistrările au fost folosite într-o nouă versiune. În acest nou film vedem material dintr-un interviu luat de Raymond Mondini lui Arnold Schwarzenegger, făcut imediat după ediția din 1976 a Mister Olympia, combinat cu înregistrări ale competiției în sine.

Un grup de heruvimi dolofani se înghesuie în jurul unei limbi tăiate, pe care o lovesc cu ciocane de lemn. Această gravură datând de acum o jumătate de mileniu simbolizează pedeapsa aplicată libertății cuvântului și deschide calea pentru o analiză amplă pe care Ayhan and Me o întreprinde asupra cenzurii care a atins cote alarmante în Turcia zilelor noastre. belit sağ înglobează povestea procesului de interdicții succesive suferit chiar de proiectul de față într-o meditație profundă asupra eticii reprezentării. Alternând descrierea momentelor în care proiectul a fost respins în mod repetat și opinii ale unor gânditori celebri despre libertatea de expresie, Ayhan and Me construiește progresiv un eseu cuprinzător despre puterea imaginilor și, implicit, despre puterea și responsabilitățile celor care le controlează. (Ioana Florescu, BIEFF 2018)

Cum e să stai culcat pe spate, cu brațele pe lângă corp, și să-ți imaginezi că nu te poți mișca de la gât în jos? Devine incomod? Ai vrea o pernă sub cap? Te mănâncă nasul? Va trebui să aștepți să apară cineva. Ai impresia că aștepți de ore întregi? (N-au trecut decât 5 minute). Bun venit în lumea tetraplegicilor. În Paralysis, artistul vizual Karel van Laere se supune unui asemenea experiment și documentează amănunțit durerea (fizică) și chinul (psihic) pe care le-a trăit pe parcursul călătoriei sale de 24 de ore în universul celor paralizați. Rezultatul este un material plin de forță despre multiplele valențe ale corpului uman, în același timp fragil și rezistent și având puterea de a povesti, nu doar prin mișcare, ci și atunci când e în stare de imobilitate. (Adina Marin, BIEFF 2017)

Urmărind procesul de creare - într-un studio olandez - a unei statui care înfățișează un bărbat alb de vârstă mijlocie și trecând apoi, oarecum neașteptat, la interviuri realizate în locație cu membri ai populației Asmat din Papua Noua Guinee, The Double analizează procesul de fabricație - a individului și a reprezentării sale - dintr-o dublă perspectivă. În timp ce asistăm la construirea fizică a statuii, realizată cu o minuțiozitate de-a dreptul neliniștitoare, voci din off oferă narațiuni divergente privind identitatea și personalitatea modelului. Prin diversele lor grade de fabricație, aceste perspective adesea contradictorii, în loc să dezvăluie, accentuează misterul în care e învăluită adevărata identitate a bărbatului. The Double pune astfel sub semnul întrebării însăși existența posibilității de a accesa cu adevărat esența reală a unei ființe umane, adresând inteligent problematica relației dintre culturi, dintre noi și ei, temă ce ține de interesul îndelungat al celor doi autori pentru post-colonialism. (Ioana Florescu, BIEFF 2017)

Reprezentările în alb și negru ale undelor electromagnetice seamănă cu un ocean văzut printr-un caleidoscop, apoi iau forma unei roți în mișcare, în timp ce începe să se audă ceva asemănător cu sunetul unei motociclete în trecere. Variantele posibile pentru ceea ce spectatorul își închipuie că deslușește pe ecran privind imaginile abstracte ale filmului #67 al lui Joost Rekveld sunt infinite. Artistul olandez reia tema relației complicate dintre artă, știință și natura umană în această lucrare realizată în format video HD analog, centrată pe noțiunea de reafference, un termen care se referă la schimbările perceptuale și stimularea senzorială declanșate de mișcarea corpului, artistul olandez abordează din nou relația complexă dintre artă, știință și natura umană. Această explorare a  tiparelor fascinante pe care știința le produce prin analizarea corpului uman capătă ea însăși puterea de a stimula plăcere vizuală. (Ioana Florescu, BIEFF 2018)

Prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Rotterdam, Night Soil – Economy of Love portretizează „o mișcare iniţiată de lucrătoarele sexuale din Brooklyn, care consideră că activitatea lor e un mod prin care femeile îşi revendică puterea într-o zonă a plăcerii, dominată de bărbaţi; misiunea pe care și-o asumă este o re-considerare a convențiilor sexuale și a ideilor privind intimitatea. Imagini puternice însoțite de naraţiunea vocilor din off dezvăluie viziunea lui Bonajo cu privire la spiritualitatea contemporană și așteptările legate de rolul sexelor, într-un mod ludic, senzual și cu tentă feministă (...) Bonajo pune sub semnul întrebării relațiile complexe care există în interiorul și în afara lumii naturale, ideile tradiționale ce divizează natura, oamenii și tehnologia.” (Galeria AKINCI)

Dacă teoria lui Jung e valabilă și „fiecare mamă își conține fiica și fiecare fiică își conține mama”, nu e de mirare că relația mamă-fiică e departe de a fi suavă și trandafirie, din moment ce conflictului între generații i se adaugă o permanentă confruntare cu o altă ipostază a propriului sine. În scurtmetrajul She/Her, Sonja Wyss face anatomia unei astfel de relații, dezvăluind strat după strat resentimente, dezaprobare, răzvrătire și stânjeneală, până când ajunge la miezul bine ascuns și fragil de afecțiune. Portretul unei mame, conformistă, de vârstă și clasă mijlocie, e trasat coregrafic prin mișcări reținute, în contrast cu izbucnirile de revoltă ale fiicei. În cele din urmă, dansul frenetic al acesteia din urmă se va dizolva în reconciliere tacită. În fond, mama e o versiune viitoare a sinelui propriu. (Adina Marin, BIEFF 2017)

Într-o secvență lungă care traversează insula Funafuti, starea de secetă și cea de inundație se succed într-o fluiditate neîntreruptă. Locurile și acțiunile oamenilor, aflate într-o mișcare lină și continuă între cele două stări, separă cele două situații recurente de le insulă: așteptarea și suspendarea. De câțiva ani Fanafuti, parte din arhipelagul Tuvalu, este scena unui fenomen unic: din cauza supraîncălzirii mării, apa sărată se ridică din pământ, curge prin porii solului și îl inundă, punând sub semnul întrebării viitorul vieții de pe insulă. (Flatform)

A DEMONSTRATION răscolește liric un moment fascinant din perioada timpurie a științei moderne europene, în care naturaliștii au grăbit un proiect ce se prelungește până în ziua de azi – catalogarea lumii naturale. Se nășteau taxonomii de oameni, plante, animale, pietre, iar tot ce nu-și găsea locul în aceste paturi ale lui Procust științifice cădea sub umbrela monștrilor. LITVINTSEVA și WAGNER caută rămășițe vizuale ale acestor taxonomii în săli de spectacol, muzee, biblioteci, dar și în natură, o lume plină de mici detalii din care s-au construit narațiunile și formele monștrilor. Suntem provocați să resuscităm moduri de a privi și gândi care sunt departe de noi acum, însă pe care le putem accesa în continuare. (Călin Boto, BIEFF 2020)

DEPLOYMENTS e despre a deține controlul și puterea; e un joc în care trebuie să fii vizibil și invizibil, prezent și absent. "Vedem un puzzle de imagini ale controlului exercitat de stat, simulări ale unei operațiuni polițienești masive, exerciții ale piloților de luptă la simulator și profilul mișcărilor unei mulțimi de protestatari. Auzim coduri, comenzi, ordine. Totul se petrece într-un ritm aproape poetic. Pe ce se bazează controlul și practicile media? Observăm cum ele urmează un algoritm destinat să atingă un scop, dar care are, în același timp, o anume muzicalitate." (Lukas Stern, DOK Leipzig)

Un marinar visează la o patrie pe care nu a avut-o vreodată și o construiește în imaginație zi după zi. Inspirat de drama Marinarul de Fernando Pessoa, The Sailor tematizează crearea poveștii și necesitatea de a folosi o limbă inventată pentru a o exprima. În filmul lui Giovanni Giaretta, imaginile, voice over-ul și subtitrarea eșuează în mod deliberat să se sincronizeze. Legăturile dintre ele rămân seducător de ambigue. Imagini de peisaje sunt abstractizate prin filtre de culoare, o voce feminină vorbește în limba Na’vi (limbă inventată pentru filmul Avatar), iar  în subtitluri se meditează asupra relației dintre imagini, cuvinte și fantezie. Precum protagonistul care nu mai poate face distincția între realitate și dorință, The Sailor rămâne într-un tărâm intermediar și refuză să distrugă multiple posibilități estetice și narative spunând povestea până la sfârșit. (Ioana Florescu, BIEFF 2018)

Un blog pentru bancheri, zece dansatori de la companii de balet celebre din Olanda și Anglia, și Londra zilelor noastre ca fundal, s-au dovedit a fi o combinație câștigătoare. Adesea premiatul Voices of Finance este o combinație suprinzătoare de documentar și film de dans, al cărei titlu și idee pornesc de la fostul banking blog găzduit de publicația The Guardian, în care autorul său, Joris Luyendijk, oferea o perspectivă antropologică asupra lumii financiare. O suită de monologuri coregrafice aduce în prim-plan bancheri și alți actori din universul finanțelor, care vorbesc despre ei înșiși și își descriu o zi obișnuită din viață. Clara van Gool captează energia dansului și o combină magistral cu textul vorbit. Rezultatul ne oferă o perspectivă unică asupra culturii lumii finanțelor, cu strălucirea și cu stresurile ei. (Adina Marin, BIEFF 2017)