Elveția

Produs de către IndieLisboa pentru filmul-omnibus Here in Lisbon (compus și din filmele lui Marie Losier, Dominga Sotomayor și Denis Côté), Freud and Friends, de Gabriel Abrantes, este o adevărată cascadă dezlănţuită de parodii. Filmul lui Abrantes este construit ca un show TV, purtând numele omonim, narat de faimosul producător de documentare Herner Werzog, care se duce într-un laborator pentru a-l observa pe cobaiul Abrantes oferindu-se voluntar în experimentele de citire a minții făcute de iubita lui. Abrantes, cunoscut pentru maliția și auto-ironia sa, folosește această oportunitate pentru a rupe bariera unor frici şi dorinţe ale subconştientului (variind de la cele cerebrale la cele corporale), condimentate cu pauze de publicitate (fiți atenți la reprezentarea cu adevărat freudiană a lui Woody Allen!). În substrat găsim aluzii tăioase adresate culturii media despre frumuseţe şi sex, precum şi despre eterna frică de angajament.

Câștigător al marelui premiu al Festivalului Internațional de Scurtmetraj de la Viena, The Breath, de Fabian Kaiser, oferă o privire încântătoare și originală asupra tăriei de caracter a eroului uitat al siguranței societății: pompierul. Cu o atmosferă apăsătoare și fără dialog, documentarul hibrid al lui Kaiser observă un grup de pompieri în timpul rutinei de exerciții fizice, aceștia fiind îmbrăcați în costume portocalii recognoscibile și purtând măștile de oxigen închise ermetic. Mișcarea lor mecanică, făcută cu pași sigurii și încetinită de greutatea echipamentului, exprimă încredere neclintită, dar ochii superiorului lor trădează vulnerabilitatea. Atunci când este rândul lui să-și pună masca, el înaintează pe un coridor labirintic, ce simbolizează ritul de trecere spre frică și necunoscut. Cu răsuflarea întretăiată, suntem martorii transcendenței lui șî, odată ce acesta începe să se curețe pentru următoarea zi, suntem martori la întoarcerea sa inevitabilă în lumea noastră materială. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)

Prezentat în premieră la Festivalul de Film de la Locarno 2015, scurtmetrajul The River Under the Tongue ne conduce într-o călătorie intimă și ne face martori (sau părtași) la încălcarea unor gânduri și dorințe ascunse. După ce citește jurnalul fiicei sale mai mari, o mamă simte înstrăinarea care și-a făcut loc între ele și hotărăște să le ia pe cele două fiice ale ei la o plimbare prin pădure. Deasupra decorului pictural, a imaginilor care întârzie pe buzele, pielea și părul de nimfă ale fiicei celei mari, plutește poezia erotică a însemnărilor din jurnal. După ce toate simțurile ne-au fost asmuțite, perversiunea încălcării intimității este eclipsată de o undă de senzualitate poetic-filosofică. (Andreea Udrea, BIEFF)

Un oraș văzut de sus pe timp de noapte, artificii sclipind în depărtare; o petrecere care tocmai s-a încheiat și sună ca o șoaptă în tăcerea vidă. Un voice-over meditativ vorbește despre generația postmodernă ca despre o gașcă de copii care, în urma petrecerii lor uriașe, au distrus totul. Așteaptă și tânjesc în secret venirea părinților care să restabilească ordinea. Însă părinții nu se vor mai întoarce. Inspirat de un citat din David Foster Wallace ce compară stabilitatea familială și culturală, AFTER dezvăluie nesiguranța și anxietatea celor care vor trebui să devină în curând „părinți” pentru o nouă generație, în timp ce ei înșiși caută încă structură și echilibru. (Bianca Bănică, BIEFF)

Auto-definit un „décollage manual", G/R/E/A/S/E foloseşte celebra comedie muzicală rock’n’roll Grease drept material sursă. Antoni Pinent pune protagoniştii literalmente sub lama camera stylo-ului său: lucrând direct cu pelicula de , regizorul izolează și amplifică imaginile şi dialogurile pop(ulare) ale filmului cult, tăind şi despicând cadrele într-un remix cinematografic formal și estetic, ce devine o adevărată încântare pentru simţuri. Odată cu deconstrucţia semnificațiilor sale culturale, tonul camp, de pop-cinema, al filmului, este dus la extrem, anunțând privitorul că rezonanța (și dominarea) sa inter-culturală abia au început. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)

O confesiune sinceră, ME, NOBODY AND I este un ritual ludic de trecere către viaţa de adult (sau poate către viaţa de bărbat?) ce sigur va rezona cu publicul pe multiple paliere. Prin voice-over, Hurschler evocă şi se confruntă cu idolii şi idealurile copilăriei sale. Devenind literalmente luptătorul macho, cowboy-ul misterios al Vestului Sălbatic sau seducătorul personaj de acțiune (aici David Hasselhoff!) Hurschler folosește în mod figurativ elementele stilistice specifice fiecărui gen pentru a-i face pe aceştia să prindă viaţă. În acest proces, arhetipuri din filme şi TV se întrepătrund pe măsură ce conflictul existențial al regizorului conduce privitorul către finalul victorios al autorealizării. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)

C-un ritm lent, covârșitor, dar ascunzând un tumult gata să erupă - așa se vede marea de pe alte țărmuri: nu drept un spațiu meditativ-romantic, ci drept o imensă graniță între două lumi străine. ANAÏS MOOG alternează prin sunet și imagine, o mare neliniște. Apele învolburate și liniștea pământului, a stâncilor. Vocea unei femei, care e de un calm resemnat, fără putere, deplânge pierderea unui copil, ascunzând în spate o forță egală cu cea a valurilor care se izbesc de mal. Marea e văzută ca spațiu omnipotent, pasiv, dar puternic, deopotrivă necesar și demn de dispreț. MOOG se apropie de un univers puternic subiectiv, oniric, în care suferința acestor persoane e ilustrată de visele pe care le povestesc. Un fel de conectare la un astral al suferinței. Marea, moartea, două simboluri de necuprins, bântuite de pierdere. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

În primul cadru, o ceață de rău augur se ridică deasupra unei păduri. Froger stabilește astfel starea de spirit pentru întâlnirea spectatorului cu 'cei neliniștiți', Les Intranquilles, trei tineri în uniforme militare care cutreieră un oraș fantomă. În hoinăreala lor, ei traversează o diversitate de peisaje: un oraș părăsit, un teren stâncos, o pădure - cu o vagă intenție de a ajunge să vadă marea, poate pentru ultima oară. Într-o poveste neconvențională despre camaraderie, aproape fără dialog cu excepția unor scurte confesiuni personale, cei trei par a fi legați de o disperare tăcută, de o lipsă a tranchilității, care îi împinge mai departe către o căutare metafizică. (Teodora Leu, BIEFF 2018)

Ca să evadeze din monotonia cotidiană, Daniel, care are 63 de ani, și-a găsit o preocupare care dă sens existenței sale: lucrează ca figurant pe platourile de filmare. De zece ani, călătorește de la un film la altul, îmbrăcând costumele celor mai diverse personaje. Latura ficțională a cinema-ului este ceea ce îl atrage, îl face să viseze și îl îndeamnă să lase în urmă o existență banală. (HEAD Genève)

În Genesis (titlul filmului e dat de pseudonimul pe care îl folosește Daniel), Lucien Monot reușește o compoziție cinematografică ingenioasă, care redă nu atât portretul unui personaj cât povestea întâlnirii dintre un regizor foarte tânăr și un om mult mai în vârstă, cu o pasiune comună pentru cinema.

O grădină zoologică în care animalele au dat join pe chat. Între imagini luxuriante, filmate pe 16mm, prin crăpături se strecoară mesaje dintr-un super-id colectiv: de la „cf? mergem la tn acasa?” și glumițe sarcastice a la Twitter, la mesaje existențialiste și cvasi apocaliptice. Punând în tensiune imagini ale lumii naturale cu dicteul automat al algoritmilor textuali care, pe alocuri, par să capete conștiință proprie, Basim Magdy fuzionează două universuri diametral opuse și obține o nouă lume stranie, în care aberațiile comunicării digitale online sunt dezgolite în fața noastră. (Flavia Dima, BIEFF 2020)

'Totul era bine. Departe de orice rău.' – rostește o voce la începutul filmului lui Max Philipp Schmid, repetat și convingător, făcând aluzie la un Paradis (pierdut). În schimb, spectatorul este purtat printr-o seră artificială care imită Grădina Edenului, unde personajul lui Adam este jucat de un bărbat de vârstă mijlocie, din clasa de mijloc, ce răsfoiește o colecție de fișe și uneori recită la un microfon citate din Biblie, Rousseau, Der Spiegel, Hesiod și dintr-o grămadă de savanți. Discursul care rezultă este un complex de idei multi-fațetat, ce reconstituie istoria grădinii ca spațiu primordial protejat, de la sensul literal al cuvântului persan pairidaēza (îngrădire) până la tendința socială actuală către recluziune, tânjind, în același timp, după paradisul pierdut. (Adina Marin, BIEFF)

Filmat în spectaculoasele peisaje ruseşti, THE GREEN SERPENT explorează sentimentele conflictuale trezite de consumul de vodcă, de la impulsuri creative, la comportamente (auto)distructive. Confesiunile sincere ale celor intervievaţi care vorbesc despre tranziţia de la agonie la extaz şi vice-versa devin treptat meditații existențiale neprețuite. Prezentată inițial ca o metodă masochistă de evadare din realitate, implicit de căutare spirituală, băutura devine substanţa care le aduce revelarea creativă a sufletului, făcând posibilă trascendența și atingerea chintesenței. (Gabriela Lupu, BIEFF)