Argentina

MELISA LIEBENTHAL își cartografiază printr-o anchetă personală dar și teoretică, propriul trecut și prezent, cât și propria istorie familială prin imagini utilitare, de tipul Google Maps sau fotografii aeriene, a căror limite încearcă să le transgreseze. Având un arbore genealogic complex - cu un bunic care a migrat dintr-o Germanie ce nu-i putea accepta rădăcinile evreiești, ajuns în Chină unde care se căsătorește, ca mai apoi să migreze iar, către America Latină, tot din motive etnice - Liebenthal adună toate aceste istorii intime, strâns legate de contextul politic al secolului XX. În HERE AND THERE, ea pune toate acestea laolaltă într-o lucrare meta-cinematografică prin care trasează un spațiu geografic al personalului, menținându-se aproape, fizic - prin voice over și apariții spectaculoase în imagine - dar și emoțional, pe tot parcursul acestui proces. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

Abordând, ca multe dintre filmele precedente ale lui Marcelo Martinessi un subiect din istoria recentă a Paraguayului, The Lost Voice pornește de la un interviu despre masacrul din Curuguaty din 2012, un eveniment care a produs haos pe plan politic și a avut drept urmare demiterea președintelui în exercițiu. Filmarea din mână urmărește activitățile cotidiene ale unei bătrâne cu un chip brăzdat de riduri adânci, ce emană o frumusețe emoționantă. Este mama uneia dintre victime. Pe parcursul rememorărilor ei, ecranul se face negru, parcă în semn de respect, iar transmisia radio a masacrului - sunetul de fundal al întregului film - se întrerupe. Oscilând între imagini și sunete care nu se sincronizează aproape niciodată, filmul evită formatul convențional al interviurilor, funcționând mai degrabă ca memoria însăși, fragmentar și plin de lacune. Singura sugestie directă a masacrului propriuzis o face cadrul instabil cu zbaterea frenetică a unor găini, pe fundalul sonor al focurilor de armă transmise la radio. Restul e despre liniștea înfricoșătoare de după furtuna politică și emoțională. (Ioana Florescu, BIEFF 2017)

Proiectat la IDFA Amsterdam, „(Self)exhibitions este un documentar found footage realizat din filmări personale, ce abordează noi forme de auto-reprezentare și de expunere a intimității noastre pe internet și pe rețelele de socializare. Confesiuni și experiențe personale, devenite publice și expuse pe internet dau naștere unor noi narațiuni despre sine, care devin parte dintr-un circuit spontan al imitării, recurențelor și replicilor între utilizatori, determinând modul în care ne reprezentăm pe noi înșine. Filmul este rezultatul final al unei serii de clipuri scurte (între 3 și 5 minute) realizate pentru o instalație video.” (Festival Scope)

Fiecare dintre cele șapte escorte masculine prezentate în scurtmetrajul documentar al lui Manuel Abrąmović înfruntă camera de filmat în timp ce își ascultă propriile povești, spuse cu propriile voci în înregistrări. Asta duce la reacții contradictorii. Fie că e amuzat, neimpresionat sau mișcat de propria poveste, fiecare se simte intimidat de prezența camerei. Bărbații care fac sex cu bărbați contra cost par să ducă o existență marginală. Nefiind queer, dar nici persoane cu o viață sexuală “conformă”, marginalitatea i-a lăsat fără chip. ABRĄMOVIĆ oferă șapte chipuri și multe frânturi de declarații în acest scurtmetraj care chestionează rolul de client al camerei de filmat și vice versa. (Călin Boto, BIEFF 2019)

În Cordoba sfârșitului anilor 80, după căderea dictaturii militare, proaspăt-regăsita libertate a comunității LGBTQI+ este decimată de către criza HIV-SIDA. La Delpi, una dintre puținele drag queens ale scenei care au supraviețuit până în prezent, spune povestea dulce-amăruie a acelor ani peste imagini VHS inedite, oprindu-se pe imaginea lui La Colo - al cărui final tragic îl reimaginează, dând playback realității. O capsulă de timp care aduce un omagiu comunității queer și a încercărilor istorice prin care aceasta a trecut, cât și formelor sale de rezistență. (Flavia Dima, BIEFF 2020)