Germania

„Asemeni unei colaborări între Monty Python și Samuel Beckett, în ultimele zile ale Noii Obiectivități. Trebuie doar să te uiți, apoi să apuci o plasă și să încerci să-ţi convingi sufletul să coboare înapoi din tavan.” (Robbie Collin, The Telegraph)
 
„O cavalcadă de ciudățenii, umor, banalitate și chiar groază... reușește trucul unic Anderssonian de a nu te face să observi doar absurditatea existenței, ci şi să-ţi amintească să iubești acest absurd. Viața este improbabilă, oamenii sunt ridicoli, iar lumea este crudă: nu-i așa că-i extraordinar?” (Jessica Kiang, IndieWire)
 
„Un mix între o banda desenată Unde e Waldo? și o fotografie de Gregory Crewdson, cel mai bun mod de a-l aborda este asemenea unui tablou de mari dimensiuni sau unui film de Jacques Tati. Unde alți regizori caută momente excepționale, Andersson încearcă să surprindă poezia lumescului.” (Peter Debruge, Variety)
 
Încheind trilogia despre ce înseamnă a fi om (alături de Songs From the Second Floor şi You, the Living), A PIGEON SAT ON A BRANCH REFLECTING ON EXISTENCE îi urmăreşte pe Sam și Jonathan, o variantă moderna a lui Don Quijote şi Sancho, doi agenți de vânzări, ce fac comerț ambulant cu diverse mărunţişuri. Sam, care se consideră creierul operațiunii, îşi tratează cu superioritate tovarăşul. Jonathan e lent și flegmatic, găsindu-și fericirea în simplul act de a mânca. Purtându-ne într-o drumeție caleidoscopică prin mai multe destine umane, cei doi  inspiră în aceeaşi măsură ilaritate şi solemnitate. Parcurgem filmul, degustând frumusețea și absurditatea momentului prezent, înconjurati de oameni mult prea similari cu noi. Este o călătorie care dezvăluie frumusețea momentelor singulare, meschinăria unora, umorul și tragedia ascunsă în noi, grandoarea vieții, precum și fragilitatea fundamentală a omenirii.

REDEMPTION dezvăluie fluiditatea înțelesurilor cinematografice și mecanismele colective de construire a figurilor publice și a istoriei universale. Voice-over-uri atribuite câtorva dintre cei mai controversați politicieni ai vremurilor noastre transformă continuu imaginile de arhivă pe în artefacte ale amintirii, reconstrucții idealizate a trecutului şi proiecții ale celor mai intime dorințe și gânduri. Gomes evidențiază tendința noastră naturală de a construi reprezentări simplificate, un mecanism în care sunt adesea canibalizate personalităţile publice împreună cu istoriile lor personale, secătuite de umanitate, în efortul nostru de a da sens lumii. (Diana Mereoiu, BIEFF)

Prin YOU ARE BORING!, Vika Kirchenbauer dă spiritului nostru reprimat și ascuns o palmă puternică, dar asumată, de trezire la realitate. Printr-o adresare directă - mângâietoare și ademenitoare, un cor de oameni se adresează pe rând camerei, căutând(u-te pe tine!) privitorul răbdător, pasiv, controlat. Scopul lor? Să-ți vândă, printr-o retorică aspră și înțepată, dar fals nonșalantă, trupurile lor prestatoare ale diferenței și ale experienței indirecte, pentru împlinirea propriilor tale fantezii. Minunat de subversiv și provocator, YOU ARE BORING! ne forțează să privim indelung și profund la propriile limite interioare (pudice), cugetând, în același timp, asupra ramificațiilor externe ale 'consumului de diferență' al hegemoniei noastre culturale. Filmul nu vine ca un șoc, ci, mai degrabă, dă o caldă și cuprinzătoare palmă peste politica reprezentării practicată de societatea noastră normativă. (Andrei Tănăsescu, BIEFF) 

Auto-definit un „décollage manual", G/R/E/A/S/E foloseşte celebra comedie muzicală rock’n’roll Grease drept material sursă. Antoni Pinent pune protagoniştii literalmente sub lama camera stylo-ului său: lucrând direct cu pelicula de , regizorul izolează și amplifică imaginile şi dialogurile pop(ulare) ale filmului cult, tăind şi despicând cadrele într-un remix cinematografic formal și estetic, ce devine o adevărată încântare pentru simţuri. Odată cu deconstrucţia semnificațiilor sale culturale, tonul camp, de pop-cinema, al filmului, este dus la extrem, anunțând privitorul că rezonanța (și dominarea) sa inter-culturală abia au început. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)

Premiat cu o Menţiune Specială la Berlinale, QUESTIONS TO MY FATHER este un dialog imaginar între regizor şi tatăl său, Ulrich Mühe, actorul principal din The Lives of Others. Interogând limita dintre realitate şi ficțiune, viață privată și actul artistic, Konrad Mühe editează fragmente din filmele tatălui, încercând să găsească răspuns la întrebările pe care nu a avut ocazia să i le adreseze acestuia cât a fost în viață. Însă, dialogul se transformă în interogatoriu, iar sentimentele se amestecă într-un amalgam de emoții conflictuale. O reîntâlnire dureroasă, dar plină de afecțiune, filmul devine atât un mod de a face față pierderii tatălui, dar și de a păstra vie amintirea acestuia. (Diana Mereoiu, BIEFF)

Arhitectura reconstrucțiilor de după război are întotdeauna un caracter profund ideologic, aproape la fel de violent ca însăși distrugerea provocată de conflict. Este și cazul arhitecturii apărute în Liban după războaiele din ultimele decade, arhitectură a cărei politică vizuală este investigată de regizoarea Sandra Schäfer în proiectul intitulat Constructed Futures. Filmul Haret Hreik explorează cartierul în care Hezbollah-ul își are sediul și baza de adepți – cartier bombardat masiv în 2006 în timpul războiului cu Israelul și reconstruit ulterior pentru a fi „încă și mai frumos”. Filmul urmărește viziunea și conceptul reconstrucției, analizând modul în care se produce spațiu și se construiește memorie. (Videoex International Experimentalfilm & Video Festival Zürich, Switzerland)

A mai trecut un veac pe bătrânul continent... Armate numeroase zdrobesc inima civilizației, iar salvele de tun își iau din nou tributul. În vâltoarea masacrului și distrugerii, sunt șterse de pe fața pământului toate lucrurile mărețe, magnifice și sacre, tot ce a fost construit în milioane de minute și ore de muncă asiduă. Jacques Jaujard și Contele Franziskus Wolff Metternich au colaborat pentru a proteja și păstra valoarea inestimabilă a Muzeului Luvru. Aleksandr Sokurov le spune povestea. El explorează relația dintre artă și putere și se întreabă ce ne spune arta despre noi înșine, chiar în mijlocul unuia dintre cele mai devastatoare conflicte cu care s-a confruntat omenirea.

Cu acest film sofisticat, complex și pe de-a-ntregul captivant, Aleksandr Sokurov aruncă o nouă privire visătoare asupra muzeului și realizează un film poetic în proză sau un tablou-instalație animat, în care îmbină cadre din jurnale de știri cu imagini stranii de deasupra străzilor Parisului contemporan (filmate, probabil, cu o dronă) și scene fantastice dramatizate. La treisprezece ani de la Arca rusească – binecunoscutul film construit dintr-un singur plan-secvență, o călătorie prin Muzeul Hermitage din St. Petersburg – Sokurov ajunge acum la Muzeul Luvru din Paris. Francofonia prezintă numeroase încercări de definire a culturii franceze și europeane și a rolului muzeului de a conserva arta și de a oferi o înțelegere a ceea ce înseamnă să fii om. (Peter Bradshaw, The Guardian)

Ar fi imposibil să realizezi o descriere concisă și exactă a filmului Francofonia, întrucât meditația densă și îmbogățitoare a lui Sokurov asupra Luvrului, în general, și asupra stării muzeului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în special (dar nu exclusiv) nu poate fi categorisită. Când vezi trailer-ul filmului, ai impresia că e o dramatizare sokuroviană a relației incerte dintre curatorul Luvrului din timpul războiului și ofițerul nazist însărcinat cu prezervarea patrimoniului artistic al Franței. Totuși, urmărind filmul, iese la iveală o imagine mai amplă, în care Sokurov expune Parisul per ansamlu și conceptul filosofic al unui mare muzeu. (Jay Weissberg, Variety)  

Artă, critică la adresa politicii, film de gen, dar 100% spectacol. Scurtmetrajul Freedom & Independence a lui Bjørn Melhus este o alegorie minunat de spirituală și provocatoare despre nebunia ideologică a neoliberalismului. Ghidați de vocea prozelitistă a lui Ayn Rand, Libertatea și Independența iau formă fizică, fiind puse să privească dezvoltarea urbană a viitorului. Împărțiți între gândul rațional al realiății (obiectivismul lui Rand) și credința teologică (melodrama hollywoodiană), protagoniștii ajung să aibă o criză de identitate. Deși conduși de către 'maica stareță', căutarea exigenței împuternicirii individuale a neoliberalismul se încheie cu celebrarea celui mai real și de încredere Adevăr al vieții: moartea. Ironic, inteligent și vesel, scurtmetrajul lui Bjørn Melhus este un one-man-show al activismului rațional. (Andrei Tanasescu, BIEFF)

Manifesto este un omagiu adus manifestelor artistice, cu tradiția lor impresionantă și frumusețea literară remarcabilă, punând în discuție rolul artistului în societatea de azi. Filmul își îndreaptă atenția către scrierile futuriste, dadaiste, ale mișcării fluxus, ale suprematiștilor și situaționiștilor, ale Dogme 95 și ale altor mișcări artistice, precum și asupra ideilor unor artiști, arhitecți, dansatori și cineaști individuali. Filtrând toate aceste idei prin obiectivul camerei sale, artistul vizual Julian Rosefeldt editează și reasamblează manifeste artistice în 13 colaje. Interpretând aceste „noi manifeste” ca un call-to-action contemporan, actrița australiană Cate Blanchett, întruchipând 13 personae diferite, insuflă vitalitate dramatică cuvintelor celebre sau mai puțin cunoscute, în contexte cu totul neașteptate. Rosefeldt scoate în evidență atât componenta performativă, cât și semnificația politică a acestor declarații. Explorând urgența extraordinară a acestor statement-uri istorice, pe care artiștii le-au compus cu pasiune și convingere cu mulți ani în urmă, Manifesto se întreabă și ne întreabă dacă vorbele și trăirile de atunci au trecut testul trecerii timpului [...] și cum s-au schimbat între timp dinamicile dintre politică, artă și viață.

„Istoria artei e un derivat al istoriei, iar istoria e ceva din care învățăm. Artiștii, la fel ca scriitorii, filozofii și oamenii de știință, au fost dintotdeauna cei care au îndrăznit să formuleze gânduri și viziuni a căror valabilitate încă urmează a fi demonstrată. [...] E o idee înțeleaptă să privim manifestele artistice ca pe niște seismografe ale timpului lor. Într-o epocă în care tendințele neo-naționaliste, rasiste și populiste, manifeste în politică și în media, amenință din nou democrațiile lumii și ne provoacă să ne ridicăm în apărarea valorilor de toleranță și respect pe care le credeam bine stabilite, Manifesto devine un strigăt care cheamă la acțiune.” (Julian Rosefeldt)

„Manifesto e un film de artă în cel mai adevărat sens al cuvântului: conceptual ca natură, netradițional în formă și complet ezoteric ca alură. (...) Ceea ce puțini ar fi anticipat de la acest experiment este modul în care o colecție de dogme contradictorii pot fi inspiratoare pentru cei cu vederi artistice largi. Dacă, luat individual, un manifest este rigid și impune creativității anumite limite, acest maelstrom de regulamente stimulează spectatorul să ia poziție și să-și definească propria estetică.” (Peter Debruge, Variety)
 
„Dacă în lumea artei s-ar da Oscaruri, câștigătoare ar trebui să fie Cate Blanchett, pentru adevăratul tur de forță pe care îl face interpretând rolurile din Manifesto.” (Roberta Smith, The New York Times)
 
„O confirmare a prezenței impresionante și a flerului artistic ale lui Blanchett și a subtilitățiii intelectuale a lui Rosefeldt, fiecare minut din Manifesto e o delectare. O explorare excepțională a temelor și așteptărilor culturale și cinematografice.” (The Sydney Morning Herald)
 
„Ceea ce contează în Manifesto nu e atât ceea ce se spune, cât mai ales modul în care lucrurile sunt spuse, iar ROSEFELDT a găsit modalitatea de a împacheta ambiția întru spirit și poezie a acestor texte în acțiuni cotidiene banale. Manifest este profesorul de școală, care educă o generație nouă. Manifest este instructorul de balet, care formază coregrafic trupuri mai degrabă decât minți. Manifest este îndoliatul, care nu comemorează moartea unei persoane, ci a unei idei.” (Toby Fehily, The Guardian)

Folosind în stilul său unic tehnica colajului, Ulu Braun creează un spațiu aflat la întretăierea dintre realitate și realitatea virtuală, unde oameni din trecut și din prezent, fie ei creaturi mitologice sau persoane reale, și artefactele lor, se suprapun pe imagini ale unei naturi dramatice. Clădirea dărăpănată a unui han atemporal se află la confluența acestui peisaj politic și social peste timp, undeva în Europa. „Acest colaj video combină mituri preluate din cultura pop și filmele western, povești biblice, cultura moto și deșeurile produse de civilizație cu elemente culturale, rezultând într-o critică subtilă și fascinantă a civilizației noastre, cu rezonanțe pe termen lung.” (Juriul Competiției Naționale – Festivalul Internațional de Film Oberhausen 2017)

Stop-cadrul: cea mai absurdă tehnică de la invenția imaginilor în mișcare încoace. Printr-un complex procedeu de duplicare a aceleiași imagini în nenumărate rânduri, se creează iluzia nemișcării. În acest film realizat prin tehnica stop-motion, figurine identice încearcă să ducă la bun sfârșit sarcina imposibilă de a prezerva blocuri de gheață, asemeni unor arhiviști. Mișcările repetitive reanimează animalele capturate în interiorul blocurilor de gheață.

Câștigător al Tiger Award și al Premiului Publicului la Rotterdam și la Festivalul 25 FPS, Rubber Coated Steel este un procedural criminalistic care reconsideră procesul împotriva soldaților israelieni acuzați de uciderea adolescenților Nadeem Nawara și Mohamad Abu Daher. În spațiul unui poligon de tir sunt analizate frecvențele de sunet din înregistrări video pentru a demonstra că s-a folosit muniție adevărată, în locul gloanțelor de cauciuc. Pe fondul liniștii asurzitoare, în subtitluri ale unor transcrieri din sala de judecată citim cum procurorii își construiesc cazul și suntem martorii (in)abilității reductive a procedurilor legale (și a jargonului specific) în stabilirea Adevărulului. Întru salvarea unei umanități zdrobite de dovezi statistice, Lawrence Abu Hamdan oferă o perspectivă revelatoare asupra dezechilibrului dintre sistemele de putere și victimele lor. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2018)

Ce se alege de corpul unui dictator după ce moare? Pare rezonabil să păstrezi trupul dictatorului, ca o dovadă a transferului de putere către noii lideri. Ceva similar se întâmplă cu trofeele pe care vânătorii le-au adunat pentru a-și aminti de vânătorile lor reușite. Și totuși, această legătură este ascunsă atunci când aceleași trofee devin exponate într-un muzeu și subiecte ale unor prezentări educaționale. SNOW WHITE examinează rolul culturii atunci când cadavrele nu sunt îngropate, ci păstrate pentru a îndeplini diferite roluri după moarte. (Thadeusz Tischbein)

Într-un colaj de imagini radical diferite între ele, ce îmbină totul de la found footage până la imagini termice și compoziții figurative colorate, UNTITLED SEQUENCE OF GAPS încearcă să răspundă unei serii de întrebări pornind de la conceptul de vizibilitate și pandantul său, invizibilitatea. Între observații de natură fizică și științifică despre limitele spectrului optic sau a undelor electromagnetice și asocieri ce derivă din acestea cu teritoriul memoriei, a percepției de sine și percepția socială, filmul meditează asupra faptului de a vedea și de a fi văzut, cât și asupra intersecției lor. (Flavia Dima, BIEFF 2020)

Cu acțiunea plasată într-o metropolă dintr-un viitor distopic nu foarte îndepărtat, ESIOD 2015 este o viziune lirică asupra unei iminente singularități financiare, în care o comodificare centralizată a transformat tot ce există în valoare monetară: de la spații urbane și structuri sociale, până la memoria noastră colectivă. Protagonista, întâmpinată de sterilitatea silențioasă a arhitecturii moderne și de voci fără trup, pătrunde în centrul orașului într-o stare de uluire. Străbătând acest babylon citadin ostil și trecând prin puncte de control stil ghetou, ajunge la destinație: sediul central al băncii care stochează toate datele, finanțele și amintirile societății. În timp ce managerul virtual o ghidează în accesarea contului, corpul devine performativ, iar memoria colectivă și istoria se dizolvă în pointilism virtual. În spatele emoțiilor manifeste ale protagonistei se află un secret bine ascuns din calea algoritmilor singularității - un element subversiv menit să declanșeze revoluția din interior. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)

Shift (Schicht). Shaft (Schacht). Vocea de pe fundal folosește aliterația, trecând de la un strat narativ la altul, în timp ce Alex Gerbauelt deapănă amintirile familiei sale și ale orașului industrial Salzgitter - cândva un proiect prosper al Germaniei național-socialiste, căminul întreprinderii de stat 'Reichswerke Hermann Göring' și al lagărelor de muncă adiacente. Shift folosește un ritm ce generează un sentiment de implacabilitate. Evenimentele istorice și ale familiei sunt ticluite din piese de arhivă propagandistice, jurnale de actualități și fotografii de familie și rămășițele lucrărilor de minerit și oțelărie din oraș. De la o poveste la alta, figura recurentă a tătălui văduv înaintează încet pe străzile pustiite și, în cele din urmă, se întoarce într-o casă goală. Soția sa murise cu ceva timp în urmă, după ani de suferință provocată de scleroza multiplă. Orașul industrial este treptat invalidat și el de propria scleroză multiplă. Redus la imaginea ruinelor unei ideologii eșuate, îl așteaptă un viitor și mai cumplit, din moment ce este proiectat să devină locul final de depozitare a deșeului radioactiv. (Adina Marin, BIEFF)

Inspirată de practica fotografică din secolul 19 cunoscută sub numele de Mamele invizibile, artista vizuală Sarah Vanagt investighează însuși actul privirii. Dacă la început fotografia a fost considerată o vrăjitorie, o invenție care fură sufletul subiecților săi, Still Holding Still reușește să capteze exact momentul acela magic în care se naște imaginea, când se petrece transferul de suflet între real și fotografiat. Copii-subiecți observați cu afecțiune și ascultați atent, un cântec de leagăn șoptit care surprinde greutatea eterică a prezenței absente, șoapte înăbușite și respirații abia perceptibile. Dilatând momentul, camera lui Vanagt permite revelarea esenței umane a fiecărui copil cu o imensă tandrețe. Beckett spunea că rolul obiectelor este de a readuce tăcerea; privirea cinematografică a lui Vanagt readuce transcendența în real, în timp ce noi devenim martori participativi. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)

Din cotloanele cele mai terne ale industriei cinematografice dintr-un Mumbai înțepenit între cultul vedetelor, superstiție și interminabilele blocaje de circulație de fiecare zi, Camera Threat explorează relația ambivalentă și uneori paranoică dintre acest oraș al filmului și imaginea în mișcare. Așezați pe o canapea de casting, un regizor și o actriță se lasă absorbiți de conversațiile lor spontane pe marginea efectelor secundare nedorite ale unei lumi care nu se mai sinchisește să facă o distincție între realitate faptică și ficțiune. Un film care mixează mai multe genuri, după rețeta de film Masala, gen atât de popular al cinematografiei indiene. (Berlinale Forum Expanded)

Ce se petrece în acel interval euforic al așa-numitului dancefloor drop - climaxul ritualului colectiv, al acelei stări de transă în care intră mulțimea care dansează? Anne de Vries caută răspunsul, într-un atac vizual și cerebral exploziv, ce aduce mediul academic pe ringul de dans, printr-o inspirată asociere între teoria deleuziană și hard-trance. Folosind CGI și fragmente din extravagantele spectacole care sunt festivalurile de EDM (electronic dance music), Anne de Vries suprapune voci narative fară trup (organice și artificiale), care recită dictoane inspirate din lucrările lui Gilles Deleuze. Predicând despre recunoașterea unificării amorfe a mulțimii ca o formă de experiență colectivă a sublimului, Critical Mass: Pure Immanence devine o chemare mobilizatoare către experiența transcendentă a dansului, o perspectivă deleuziană asupra mantrei culturii rave, care spune: Peace, Love, Unity, Respect (P.L.U.R.). (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)