2018

Maestrul suprarealismului Jan Švankmajer ne oferă un nou film captivant, în care se joacă cu granița dintre animație și live-action, tematizând în același timp propriul proces de creație. Insect împletește „povestea” unei trupe de actori care repetă pentru o adaptare a unei piese satirice a fraților Karel și Josef Čapek de la începutul aniilor ’20 cu personaje – insecte cu trăsături omenești) cu secvențe în care îl vedem pe Švankmajer însuși pe platou, în plin act regizoral. Pe măsură ce actorii încep să își intre în roluri (Cărăbușul, Parazitul și Domnișoara Larvă, pentru a numi doar câteva), filmul recurge la tehnicile de animație care i-au adus faimă regizorului ceh. Legând cu pricepere numeroasele planuri, Insect devine un comentariu antrenant și bizar, nu doar asupra comportamentului uman, ci și asupra teatrului și a cinema-ului, permițându-ne să observăm îndeaproape felul în care regizorul își abordează arta. (Ioana Florescu, BIEFF 2018)
 
„Folosind satira frațiilor Čapek drept trambulină, regizorul ceh dezvoltă o meditație complexă asupra cinematografiei moderne, în ciuda faptului că îl auzim declarând că filmul nu ar avea un scop moralizator și compoziția ar fi foarte simplă: cadre scurte, personaje fără profunzime psihologică, mici abateri interludii… Pe toată durata sa, filmul menține tonul extraordinar impus încă de la început, cu costume impresionante și o inventivitate tot mai crescută, care își atinge punctul culminant într-un ‘V-am zis eu’ pe care, spre deosebire de majoritatea regizorilor contemporani, numai puțini artiști (și artizani) precum Švankmajer și-l pot permite. (Roberto Oggiano, Cineuropa)
 
„Jan Švankmajer e un regizor excepțional, un artist strălucit, care a rămas credincios viziunii sale și a făcut filme deopotrivă captivante și amuzante și în același timp provocatoare, mustind de idei, personaje și povești care ți se imprimă în minte și nu mai pot fi uitate vreodată.” (Charles Henry Selick)
 
„Cele mai interesante momente sunt acelea în care vedem cum sunt realizate faimoasele efecte de stop-motion ale regizorului, de la o mare limbă slinoasă la o bilă imensă de bălegar. Văzând aceste scene, spectatorul ajunge să tânjească după un ‘making of’ care să cuprindă întreaga carieră a lui Jan Švankmajer…” (Jay Weissberg, Variety)

The Men Behind the Wall propune o perspectivă unică asupra conflictului israelo-palestinian prin prisma swipe-urilor unei aplicații de întâlniri, în contextul în care unei femei (din Israel) îi sunt sugerați bărbați (palestinieni) care locuiesc de cealaltă parte a barierei. Unde încep frontierele și unde se termină? Ines Moldavsky pornește într-un demers personal pentru a afla răspunsul la întrebare, pentru ca apoi să sfideze aceste limite. O abordare inovatoare – atât asupra dezechilibrelor sociale actuale, cât și a unor intime interacțiuni umane, filmul reliefează absurdul puterii și al segregării, apoi pe cel al stereotipurilor și al rolurilor de gen în era digitală. (Teodora Leu, BIEFF 2018)

Pentru scurt timp, pare că avem de-a face cu un film istoric de război. Curând observăm ceva neobișnuit: uniformele tinerilor soldați care umblă dezorientați prin pădure aparțin unor armate diferite, unor războaie diferite, unor timpuri diferite. Urmează interviuri în care tinerii se adresează direct camerei de filmat, cu accente vădit britanice, ceea ce nu corespunde uniformelor sovietice/naziste/americane pe care le poartă. Amintirile împărtășite, cele mai multe despre violențe din timpul războiului, nu pot fi ale lor. În mod și mai straniu, situațiile pe care le descriu încep să ni se pară familiare. În doar 18 minute, printr-un melanj de decizii regizorale surprinzătoare, THE REMEMBERED FILM examinează dificultatea de a stabili în ce proporție memoria - atât cea individuală, cât și cea colectivă –reprezintă o realitate obiectivă și în ce măsură este produsul ficțiunilor pe care ni le-am însușit. În mod implicit, acesta abordează contribuția cinemaului la crearea memoriei și felul în care ne formează înțelegerea evenimentelor istorice. (Ioana Florescu, BIEFF 2019)

Cum putem traduce urmările unui act de violență și cum putem cuprinde conștiința cuiva în timpul unei suferințe extreme? MAO HAONAN creează un univers alternativ, artificial, care îți va scurtcircuita placa de bază. Un univers umed și electric, întunecat și luminat de neoane și flăcări în proporții egale. Haonan e interesat de o microsociologie a simțurilor, în care spațiile, texturile și sunetele ne spun o poveste prea mică pentru a fi înțeleasă. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

Imagini angoasante ale pământului acoperit de frunze și gunoaie constituie fundalul unei rugăciuni șoptite în limba arabă. În cea de-a doua parte a filmului, acestea lasă loc unui cadru static în care vedem un decor artificial de pădure: din nou frunze și gunoaie, un cort, un hanorac atârnat de ramura amputată a unuia dintre cei doi copaci morți. Forțe nevăzute distrug cortul, auzim iar vocea. Dacă textul scris este într-adevăr o traducere, atunci ceea ce auzim este confesiunea poetică și dezarticulată a unui imigrant. În fundalul acestui decor vedem imagini din viața refugiaților care locuiesc în pădurile din Nordul Franței. Iar confesiunea începe așa: “în primul rând,/ sunt niște chestii/ pe care ar trebui să le știi despre/ mine/ am zis:/ că/ singura națiune pe care am (re)cunscut-o vreodată este/ mama mea/ și că/ nu sunt/ carne/ menită să îndure, / ci un întreg”. Astfel începe confesiunea poetică și dezarticulată a unui imigrant.

În opt tablouri, vedem diferite ipostaze din viața profesională a unei rusoaice născută în 1993. Job-urile ei variază de la a ține evidența prezenței la muncă a celorlalți la gestionarea un bordel. În fiecare spațiu de lucru, Nastya și colegii care o înconjoară privesc împietriți direct la cameră, în timp ce un comentariu sec ne dezvăluie detalii referitoare la context, pe care îl prezintă sub forma unei înșiruiri de cuvinte-cheie. “Absolventă - acum jurnalistă. Depresie suicidală, delir paranoid.” Un portret livid al unei tinere femei care se află întotdeauna pe punctul de a deveni șomeră, EIGHT IMAGES… evocă cei 780 de mii de tineri ruși care, deși au studii superioare, sunt nevoiți să accepte posturi pentru care sunt supracalificați. (Ioana Florescu, BIEFF 2019)

Ulu Braun pornește din nou la a deconstrui culturi, civilizații și spații, apoi alege cele mai semnificative fragmente pe care le asamblează făcând uz de asociații surprinzătoare, pentru a obține în final o fabulă pertinentă despre ridicolul preconcepțiilor și al stereotipurilor. În Burkina Brandemburg Komplex, nimic nu pare să fie la locul său: stereotipuri de nemți trecuți de prima și a doua tinerețe populează stereotipul unui sat african; într-o mină africană, săpăturile scot la iveală un Ferrari roșu; „Muzeul Culturii și Civilizației Prusace” expune obiecte de tipul aspiratoarelor de praf, mixerelor de bucătărie sau plicurilor FedEx: curatoarea africană a muzeului vorbește cu pasiune despre „cât de plăcut la atingere e plasticul nemțesc”. Acrobația cinematografică culminează cu o cursă nebună prin peisajul african la volanul Ferrari-ului. Totul se termină cu o explozie și cu bucăți din Ferrari plutind prin aer, așteptând, poate, să primească un rol într-o viitoare fabulă a lui Ulu Braun. (Adina Marin, BIEFF 2018)

„E ca și cum te-ai întoarce într-o casă părăsită, nu poți merge singur.” O compilație eclectică de material found footage, animație CGI și secvențe reconstituite, cel mai recent scurtmetraj al LIEI BORG abordează memoria colectivă dintr-o altă perspectivă. Crâmpeie ale isteriei americane optzeciste legate de abuzurile sexuale din creșe prezintă atât faimoasa poveste din spatele best-seller-ului scris de Lawrence Pazder și Michelle Smith, Michelle Remembers cât și procesul creșei McMartin. Prin amalgamarea mai multor tipuri de informație și prezentarea lor cinematografică prin diferite metode, formate și material, regizoarea evidențiază căile de reprezentare care sunt la îndemâna cinemaului.

DEPLOYMENTS e despre a deține controlul și puterea; e un joc în care trebuie să fii vizibil și invizibil, prezent și absent. "Vedem un puzzle de imagini ale controlului exercitat de stat, simulări ale unei operațiuni polițienești masive, exerciții ale piloților de luptă la simulator și profilul mișcărilor unei mulțimi de protestatari. Auzim coduri, comenzi, ordine. Totul se petrece într-un ritm aproape poetic. Pe ce se bazează controlul și practicile media? Observăm cum ele urmează un algoritm destinat să atingă un scop, dar care are, în același timp, o anume muzicalitate." (Lukas Stern, DOK Leipzig)

Subiectul prelegerii care stă în centrul filmului - condamnarea la patru luni de închisoare într-un centru de detenție pentru adulți a unei fete de 12 ani de origine palestiniană pentru infracțiunea de a purta asupra sa un cuțit - este reală, dar lectorul (interpretat în manieră strălucitoare de Hani Furstenberg) și conținutul discursului ei nu sunt. Artistul multimedia de origine israeliană Roee Rosen conjură o conferință academică care începe pe un ton normal dar alunecă rapid în meditații erotice, îndoieli de sine și o pleiadă de metafore. (Adrian Martin - Viennale)