The map is not the territory

C-un ritm lent, covârșitor, dar ascunzând un tumult gata să erupă - așa se vede marea de pe alte țărmuri: nu drept un spațiu meditativ-romantic, ci drept o imensă graniță între două lumi străine. ANAÏS MOOG alternează prin sunet și imagine, o mare neliniște. Apele învolburate și liniștea pământului, a stâncilor. Vocea unei femei, care e de un calm resemnat, fără putere, deplânge pierderea unui copil, ascunzând în spate o forță egală cu cea a valurilor care se izbesc de mal. Marea e văzută ca spațiu omnipotent, pasiv, dar puternic, deopotrivă necesar și demn de dispreț. MOOG se apropie de un univers puternic subiectiv, oniric, în care suferința acestor persoane e ilustrată de visele pe care le povestesc. Un fel de conectare la un astral al suferinței. Marea, moartea, două simboluri de necuprins, bântuite de pierdere. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

MELISA LIEBENTHAL își cartografiază printr-o anchetă personală dar și teoretică, propriul trecut și prezent, cât și propria istorie familială prin imagini utilitare, de tipul Google Maps sau fotografii aeriene, a căror limite încearcă să le transgreseze. Având un arbore genealogic complex - cu un bunic care a migrat dintr-o Germanie ce nu-i putea accepta rădăcinile evreiești, ajuns în Chină unde care se căsătorește, ca mai apoi să migreze iar, către America Latină, tot din motive etnice - Liebenthal adună toate aceste istorii intime, strâns legate de contextul politic al secolului XX. În HERE AND THERE, ea pune toate acestea laolaltă într-o lucrare meta-cinematografică prin care trasează un spațiu geografic al personalului, menținându-se aproape, fizic - prin voice over și apariții spectaculoase în imagine - dar și emoțional, pe tot parcursul acestui proces. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

Regizoarea BEINA XU își începe filmul într-o convenție deja arhicunoscută, cea a unui limbaj cinematografic documentar de sorginte vestică (cadre statice și calofile, de atmosferă) și îl împinge până la tautologie. În imagini vedem universul atenian dezolant al lui Alberto - străzi, interioare, muște pe tavan, o lampă care atârnă din perete, etc. - iar pe plan sonor, auzim comunicarea intenției și problemelor puse de regizoare prin voice over. Suntem prinși într-o oarecare confuzie, pe care Xu o sparge repede, introducând elemente meta-cinematografice, precum o serie de cadre pe care vocea regizoarei le anunță odată ce încep: Atena, mare, dubla unu; cadru cu barca; restaurant indian, interior și tot așa; astfel dejucându-și propriul demers formal. Valoarea procesului epistemologic care rezultă se datorează contrastului dintre imaginea propriu-zisă și chestionarea aparent ludică, dar la obiect a acesteia. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

În data de 28 octombrie 2015, o barcă plină cu imigranți a părăsit coasta de vest a Turciei, îndreptându-se către cea mai apropiată destinație din Europa – Insula Lesbos din Grecia. Cel puțin 43 de oameni și-au pierdut viața când vaporul s-a scufundat, incidentul devenind astfel incidentul cu cel mai mare număr de decese din acea perioadă, cunoscută ca „lunga vară a migrației”. Unul dintre supraviețuitori, artista Amel Alzakout, a filmat călătoria și scufundarea bărcii cu ajutorul unei camere de filmat rezistente la apă, pe care o ținea atașată de încheietura mâinii. Materialul filmat – care constituie și punctul de pornire pentru următorul film pe care aceasta l-a realizat, PURPLE SEA – oferă o perspectivă unică asupra tragicului eveniment care s-a întâmplat la pragul Europei. (Berlinale Forum Expanded 2020) Atenție: acest film conține imagini în prim-plan ale unui naufragiu în care cel puțin 43 de oameni și-au pierdut viața. Anumiți spectatori pot suferi un impact emoțional la vizionare.

O poveste cu valențe deopotrivă onirice și ancestrale ale unei civilizații care își pierde vlăstarii pe măsură ce aceștia se rup de rădăcini. AT THE ENTRANCE OF THE NIGHT atinge o serie de sensibilități profund umane, care îi îndeplinesc statutul de poveste pe deplin. Visul în film e plin de simboluri vivide ale copilăriei; apropieri, sau dimpotrivă, depărtări: un tată de neatins, un frate care nu-și cunoaște propria moarte. Alcătuit din filmări nocturne, fotografii pe infraroșu, filmul aduce cu ceva din tărâmul viselor la Lynch, ceva distant, de necunoscut și cu toate acestea, perfect recognoscibil. ENTRANCE OF THE NIGHT prezintă trei tipuri de natură, fiecare cuprins de o poveste, o poziție aparte. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)

Filmul folosește o tehnică cinematografică impresionantă. Un experiment care amintește formal de Dogville (2003 r. Lars Von Trier) și care face uz de mijloace brechtiene, ducându-ne pe o pistă politic-documentară, prin convențiile pe care le adoptă. Spectatorul e martor la condiționarea unor persoane prinse în sistemul vamal care îndeplinesc și sunt supuse unor acțiuni repetitiv-mecanice, ele fiind sparte mai departe, de voice-overul care comunică experiențe ce vin dintr-o parte și de alta a dinamicii de autoritate/submisiune dintre grăniceri și civili. BAB SEPTA este o alegorie a unei vămi de clasa a 3-a, unde drepturile oamenilor sunt subminate sub pretextul unei siguranțe aflate sub imperiul rațiunilor economice. (Emil Vasilache, BIEFF 2020)